Descrierea retelelor speologice (speomorfologia)

Ce este o pestera, ce forme contine aceasta, de ce apar pesteri in anumite roci, care sint fenomenele ce au stat la baza formarii lor - sint numai citeva dintre intrebarile firesti pe care le poate pune oricine este interesat, cit de cit, de speologie. Cartea de fata, desi este numai un ghid practic, nu-si va atinge scopul fara sa prezinte un minimum de notiuni teoretice de baza, indispensabile in orice explorare sau prospectiune speologica.

Numirii pestera orice gol subteran accesibil omului, format, in mod natural, in roci consolidate si umplut cu gaze sau apa. Din aceasta definitie, unanim acceptata, se desprind doua caracteristici majore ale pesterilor: (1) ele sint numai acele portiuni din domeniul subteran accesibile omului si explorate de acesta; (2) notiunea de pestera nu este legata de un anumit tip de roca sau geneza a golului.

Un gol subteran este, in egala masura, un gol delimitat de planul unei fisuri, deschis citiva centimetri, un spatiu unitar, decimetric sau metric, de tipul geodelor sau o complicata si extinsa retea carstica, ale carei dimensiuni pot ajunge la sute de kilometri (peste 500 km Mammouth Cave System, S.U.A.). Notiunea de gol subteran este atit de cuprinzatoare pentru ca asemenea goluri, cu geneza variata si configuratie spatiala diversa, exista intr-un numar foarte m are in scoarta terestra.

Fig 01 Dimensiunile conventionale minime ale unui gol subteran.

Pesterile reprezinta numai acel procent din golurile subterane in care se poate patrunde direct, respectiv cele deschise, in mod natural sau accidentul (prin diverse lucrari), la suprafata, suficient de largi pentru a putea fi explorate (dimensiunile modulului uman sint de 40 - 80 cm) si in care temperatura, compozitia chimica a aerului sau apei (pentru golurile submerse) permit supravietuirea. Accesibilitatea lor este, bineinteles, legata si de evolutia in timp a tehnicilor de detectare si a posibilitatilor de explorare. Iar pentru ca un gol deschis la suprafata terenului sa fie considerat gol subteran acesta trebuie sa mai indeplineasca anumite conditii - lungime minima de 5 m (stabilita prin conventie), iar latimea sau inaltimea deschiderii sa nu depaseasca lungimea (fig. 1)

O prima clasificare a pesterilor, pe criterii genetice, este sugestiva si necesara pentru o intelegere mai exacta a definitiei acestora (Trimmel H., 1968).

a) Pesterile primare sint cele care se formeaza o data cu rocile din jur. In aceasta categorie intra pungile de gaze aparute in procesul de solidificare a lavelor vulcanice sau tuburile de lava formate prin racirea si curgerea gradata a unor lave fluide; asemenea goluri devin pesteri prin deschiderea lor la zi si formeaza categoria mare a pesterilor vulcanice. O alta categorie de pesteri primare o constituie golurile ramase intre recifii de corali, datorate unei ocupari neuniforme a spatiului de catre organismele coraligene sau cele aparute in spatiile libere dintre depunerile de tufuri calcaroase.

b) Pesterile secundare se formeaza in roci preexistente, sint mult mai numeroase si cu forme mai diversificate decit cele din prima categorie. Ele pot fi generate de: procese tectonice -pesterile tectonice; spatii ramase libere intre ingramadiri de blocuri - pesterile de acoperire; formate prin eroziune, in aceasta categorie incadrindu-se pesterile de abraziune, generate de valurile marii si pesterile de mal, sapate de apele curgatoare; rezultate prin actiunea chimica a apelor - pesterile de dizolvare sau carstice, care formeaza categoria cea mai importanta si variata.

Dupa momentul aparitiei golului subteran, indiferent care ar fi cauza genetica initiala, orice pestera intra intr-o faza de evolutie si maturizare, faza in care are loc o marire si o diversificare diferentiate ale formei si continutului spatiului sau. In aceasta a doua faza, pesterile primare evolueaza, in primul rind, prin prabusirea tavanului sau prin colmatare, pina la disparitia definitiva a formei subterane.

Pesterile secundare, formate prin dizolvarea rocilor -procese carstice - au o evolutie mai complicata, dar spectaculoasa. Fara a intra in detaliile fenomenelor care participa la geneza si evolutia lor, mentionam faptul ca excavarea golului prin dizolvarea rocii - procesul de coroziune - duce la o marire continua a spatiilor initiale si la alipirea altora noi, ceea ce determina formarea unor retele subterane unitare, ale caror dimensiuni pot ajunge la sute de kilometri. Totalitatea spatiilor explorate intr-o retea subterana constituie o retea speologica, formata din una sau mai multe pesteri (fig. 2).

Cele mai multe retele speologice au o geneza carstica. Ele se gasesc localizate in roci solubile si fisurate, de tipul calcarelor sau dolomitelor si, mai rar, in sare gema, gips sau roci detritice consolidate cu ciment calcaros (conglomerate, gresii, marno-calcare etc.). In tara noastra, pesterile dezvoltate in calcare si dolomite reprezinta peste 98% din totalul de 11 000 de pesteri. Formarea lor este legata de apele provenite fie din precipitatii, fie din albia riurilor, ape captate in subteran, prin sisteme de fisuri si diaclaze, unde acestea dizolva mari volume de roca. La geneza si evolutia golului subteran, pe linga coroziune, participa, ca procese secundare, eroziunea, prabusirile ori sedimentarea speleala, ceea ce determina o marire si o complicare suplimentare pentru configuratia spatiala rezultata.

Geografii si geologii considera pesterile forme de relief subterane si negative. Ei raporteaza golul la volumul de roca care il include si sint interesati sa cunoasca, cit mai exact, geneza pesterii si pozitia acesteia

Fig, 2. Raportul dintre reteaua carstica impenetrabila (a) si reteaua speologiea (h).

In spatiu, in raport cu relieful de suprafata, geologia sau hidrogeologia regiunii. Speologului aflat in subteran, peretii golului sau umplutura acestuia ii apar ca reliefuri pozitive si categorii de forme diferite. Interesul sau, mult mai larg si mai special, se va indrepta, in plus, spre tridimensionalitatea cavernamentului, morfologia de amanunt, continutul umpluturii speleale, formarea si dinamica acesteia din urma, iar cercetarile si reprezentarile sale cartografice vor reflecta astfel de preocupari. Cum bine se stie, in carst, prezenta pesterilor este strins legata de existenta formelor de suprafata (doline, uvale, vai seci, depresiuni inchise etc.) si de existenta punctelor de patrundere sau iesire a apelor din subteran, iar prospectiunea speologica va trebui sa inceapa, in aceste regiuni, cu o prospectiune carstologica a reliefului si hidrografiei de la suprafata (vezi cap. 7).

In concluzie, putem considera pesterile drept configuratii subterane ni geneza si evolutie specifice, dar diverse; ele apar fie ca forme izolate, in scoarta terestra (pesterile primare), fie ca portiuni explorate ale unor retele subterane mai vaste (pesterile carstice). Ele sint determinate, direct sau indirect, de un context regional mai larg, respectiv unitatea litologica si unitatea de relief care le inglobeaza.

Cum marea majoritatea obiectivelor speologice se cunoaste sau se descopera in regiuni carstice, aceste obiective fiind dezvoltate pe calcare sau pe dolomite, cu formele cele mai complicate si mai diversificate, in cele ce urmeaza ne vom referi, in primul rind, la golurile si retelele carstice.

Cine intilneste un speolog pe o poteca de munte ramine surprins nu numai de echipamentul sau iesit din comun, de pe care nu lipsesc peticele ori noroiul, dar si de felul cum el, cu verva si pasiunea oricarui explorator, descrie imprejurimile. Locuri si peisaje clasice au in mintea si in inima sa alte denumiri, alte semnificatii. Nu va va arata poteci si creste semete, ci doline sau ponoare. Nu va va povesti despre frumusetea amurgului de pe virful din zare, ci despre cumpenele de apa subterane ori despre denivelarea potentiala a unor retele carstice stiute numai de el. Iar la plecare, cind va spune ca el "nu trece niciodata pe la cabana, fiindca aceasta se afla pe un impermeabil neinteresant', veti intelege ca speologii au un limbaj al lor. Acest limbaj se invata cu timpul, il gasim explicat in cartile si revistele de specialitate. Cum un minim de notiuni este indispensabil la orice inceput de drum, citeva dintre acestea le-am cuprins intr-un scurt breviar, in cele ce urmeaza:

Speologie. Stiinta pluridisciplinara care se. ocupa cu studiul complex al pesterilor. Are drept scop explorarea si cercetarea pesterilor, in contextul mai larg al mediului carstic sau paracarstic, proiectia acestora si gasirea eventualelor posibilitati de valorificare a lor. In activitatea speologica se manifesta doua tendinte: speologia stiintificaa si speologia explorativa (sportiva sau de amatori).

Carst. Termen dat dupa numele provinciei Karst (Iugoslavia) si care are un dublu sens: (a) regiune constituita din roci solubile, in care apar forme ele relief superficiale si subterane specifice si comportamente hidrogeologice caracteristice, datorate dizolvarii chimice a rocii (carstificarii); (b) fenomen natural si efect al procesului de carstificare.

Carstologia. Stiinta care se ocupa cu studiul regiunilor si fenomenelor carstice.

Carstificare. Proces fizico-chimic de modelare a rocilor mai solubile prin coroziune, asociata cu alte procese secundare (eroziune, dezagregari, prabusiri, sedimentare si precipitare chimica).

Roci carstificabile. Roci in care procesul de carstificare este specific: rocile carbonatate (calcarele, dolomitele) si evaporitele (gips, anhidrit, sare).

Roci pseudocarstica. Roci in care apar forme si fenomene asemanatoare carstului; de regula, roci sedimentare detritice cu ciment sau continut carbonatic (marne, conglomerate, gresii, loess).

Relief carstic. Relief specific, dezvoltat pe roci carstificabile: exocarstul fiind relieful de suprafata, iar endocarstul, relieful subteran.

Forme carstice. Forme rezultate in urma carstificarii: (a) formele, exocarstice - lapiezuri, doline, uvale, vai oarbe, polii (in carstul clasic); (b) formele endocarstice (dau forma si continutul retelelor subterane) - de coroziune (lingurite, septe, lapiezuri subterane, hieroglife, anastomoze etc.), de eroziune (nivele de curgere, marmite, terase etc.), de incaziune (cele datorate prabusirilor), de precipitare chimica-speleotemele (de picurare, de prelingere, datorate capilaritatii, depuse in bazine etc.) si depozitele speleale.

Regiune carstica. Regiune geografica in care predomina relieful sau fenomenele carstice.

Zona carsticaa, (a) O suprafata unitara formata din roci carstificabile si caracterizata prin prezenta formelor si fenomenelor carstice; (b) o zona (verticala) intr-un carst cu proprietati hidrogeologice comune (zona de infiltratie, de percolatie verticala, de circulatie permanenta si zona inecata).

Sector carstic. Subdiviziune a zonei carstice delimitata orohidrografic.

Acvifer carstic. Volum de roca dintr-un carst in care circula sau se acumuleaza ape subterane.

Retea carstica subterana. Reteaua subterana dintr-un carst formata dintr-un ansamblu de. fisuri (reteaua de fisuri) si conducte (reteaua de conducte), pe care a circulat, circula sau poate circula apa; portiunea ci penet rabi la pentru om este considerata reteaua speologica.

Cavernament. Totalitatea (volumul) golurilor subterane naturale dintr-un carst; volumul retelei de conducte.

Una dintre principalele caracteristici ale formelor carstice, in general, si ale pesterilor, in special, este marea lor varietate si diversitate. Printr-un termen generic destul de vag - pestera - sint denumite peste un sfert de milion de goluri subterane, explorate si inventariate pe intreaga planeta, fara sa semene unul cu celalalt. Ele s-au format datorita unor cauze diverse, in climate, la latitudini si altitudini diferite, pentru multe dintre ele forma si dimensiunile reflectind nu atit niste conditii genetice, cit mai ales un stadiu subiectiv de cunoastere si explorare. In aceasta diversitate de cauze si aspecte ale unui domeniu in care zilnic se descopera ceva nou in tara noastra, de pilda, in intervalul 1978-1988, s-au descoperit, in medie, 2 pesteri pe zi), exista, ca pretutindeni in natura, o ordine generala. Este normal sa existe, de asemenea, o legatura logica intre aspectul unei regiuni si pesterile sale sau intre distributia spatiilor subterane, continutul si geneza acestora. Descifrarea permanenta a unor astfel de legaturi a adus speologiei descoperiri senzationale, dar nu numai atit. Pe baza lor s-au putut face sistematizari si clasificari, stabilindu-se tipuri de forme si fenomene specifice care, in momentul de fata, reprezinta adevarate "chei' ale explorarii si cunoasterii pesterilor.

Cind intentionam sa abordam o pestera, este foarte important sa stim ce echipament ne este necesar, cit vom ramine in subteran, cit este de rece sau de umed acolo, daca intilnim apa sau nu si multe alte amanunte ce se pot afla, pe scurt, din intrebarea: ce tip de retea vom vizita sau explora? Cunoasterea cit, mai multor tipuri si clasificari ale pesterilor intra in ABC-ul speologiei, drept care, o parte dintre ele, vor fi prezentate impreuna cu criteriile dupa care nu fost stabilite.

Pentru a explora, carta si apoi a descrie corect o pestera, iar munca depusa sa fie folositoare si deci inteleasa (chiar si de cei care nu vor patrunde niciodata in subteranele ei), speologul-prospector trebuie sa cunoasca urmatoarele categorii de notiuni teoretice din domeniul speologiei fizice: in primul rind, din ce se compune reteaua pesterii, respectiv geometria golului subteran; ce forme si elemente specifice contine acesta; cum se formeaza golurile subterane si formele care le compun sau le contin, respectiv geneza retelei si a formelor subterane.

O prima clasificare a pesterilor s-a facut chiar prin felul in care au fost denumite.

In momentul cind se descoperea o intrare in subteran ea era botezata pestera - daca golul era orizontal - sau aven - daca acesta era vertical. Aceasta impartire, desi foarte utilizata, este si deosebit de subiectiva. In primul rind, pesterile sau avenele erau descoperite de localnici ori drumeti, iar acestia le deosebeau dupa impresia de accesibilitate pe care le-o facea intrarea. In toponimia populara exista, de altfel, in mai toate limbile, termeni diferiti pentru cele doua tipuri de deschideri speologice. Dar, uneori, numeroase goluri cu deschideri verticale au fost numite pesteri si nu avene, pentru motivul ca se putea cobori in ele fara fringhie sau scara. Explorind goluri din ce in ce mai complicate, speologii s-au convins ca ele reprezinta retele dezvoltate tridimensional, in care directia intrarii nu reflecta, intotdeauna, situatia din subteran unde un peisaj orizontal, la intrare, se continua cu puturi adinci sau un put de citiva metri este, de fapt, intrarea unei pesteri de multi kilometri. O rezolvare a fost stabilirea, in plus, a unor tipuri mixte, respectiv pesxtera-aven si aven-pesxtera. Noua diferentiere a devenit si ea curind insuficienta si nesatisfacatoare. Exploratorii refuzau sa denumeasca altfel decit aven un gol in care au coborit sute de metri pe scarita, chiar daca acesta se continua cu zeci de kilometri de galerii orizontale. Iar daca ar fi facut-o, nu aveau un criteriu riguros de diferentiere. Si nu toti descoperitorii considera directia de dezvoltare a retelei subterane caracteristica ei esentiala; pesterile cu ghetari subterani au fost denumite pesxteri-ghetxar, cele cu sifoane pesxteri-sifon sau ponor ori izvor, cele formate dintr-o simpla sala, pesxteri-sala, avenele cu deschideri foarte largi, prapastie carstica etc. In ultimii ani, cind multe pesteri au fost botezate prin coduri sau cifre, denumirea si-a pierdut si mai mult din semnificatia sa morfologica.

Trebuie precizat ca o pestera, prin conditiile definirii termenii lui, reprezinta o simpla unitate spatialaa subterana in care diversitatea configuratiilor, proprietatilor si elementelor este deosebit de mare. Din acest motiv, retelele speologice mai complicate si cu dimensiuni mai mari sint greu de cuprins integral in criteriile elementare de clasificare, intr-o retea complexa exista, intotdeauna, galerii, sectoare ori etaje asemanatoare din punctul de vedere al formei sau al uneia ori alteia dintre proprietati. Aceste subdiviziuni, relativ unitare, se vor analiza, initial, independent, iar pe baza tipurilor si proprietatilor stabilite, pentru fiecare in parte, se va obtine, in final, o imagine si o caracterizare de ansamblu a retelei.

Reteaua speologica poate fi clasificata dupa: forma, complexitate, geneza, dimensiunea si continutul (umplutura solida) golurilor care o compun - criteriile morfologice; dupa prezenta, dinamica si unele proprietati ale apei (umplutura lichida) - criteriile hidrologice; dupa dinamica si proprietatile aerului din interior (umplutura gazoasa) - criteriile climatice. Pe baza fiecarui criteriu se stabileste un tip de retea, galerie sau deschidere ori o caracteristica a lor.

Forma retelelor subterane este principalul element de diferentiere a acestora. Ea se defineste si se caracterizeaza atit dupa dimensiunile si aspectul diferitelor categorii de forme, cit si dupa factorii si procesele specifice care le-au generat.

DIMENSIUNILE RETELEI SPEOLOGICE

Dimensiunea reprezinta un criteriu morfometric de clasificare, in baza caruia pesterile se impart in functie de dimensiunile a trei parametri (explicati in cap. 2).

A. Dezvoltarea retelei exprima marimea acesteia; a fost limitata, prin conventie, la 5 m dimensiunea minima de la care un gol subteran este considerat pestera (fig. 1) si deosebim: pesteri foarte mici, sub 10 m; pesteri mici, intre 10-50 m; pesteri mijlocii, intre 50-500 m; pesteri mari, intre 0,5-5 km; pesteri foarte mari, intre 5-50 km si pesteri gigantice, peste 50 km. Intervalele de dezvoltare pot sa difere de la o tara la alta. Astfel, in tarile sarace in pesteri, pesteri mari sint considerate cele peste 200 sau chiar 100 m dezvoltare.

B. Denivelarea retelei exprima adincimea sau inaltimea sa maxima. Deosebim: pesteri nedenivelate sau cu denivelari nesemnificative, sub 5 m; pesteri putin denivelate, intre 5-50 m; pesteri cu denivelare medie, intre 50-100 m; pesteri cu denivelare mare, intre 100 500 m; pesteri cu denivelare foarte mare, peste 500 m.

In tara noastra, unde dezvoltarea medie a pesterilor este in jur de 100 m, iar denivelarea de 10 m, impartirea de mai sus este satisfacatoare.

C. Extensia plan liniara exprima cit de mare este distanta, masurata pe harta, intre punctele extreme ale retelei. Categoriile de extensie sint cu o treapta mai mici decit cele de dezvoltare.

TIPUL DE DESCHIDERE (INTRARE)

Morfologia intrarii este, cum s-a aratat, unul dintre cele mai utilizate criterii de clasificare. In functie de acesta se acorda denumirea si se poate aprecia uneori configuratia cavernamentului. Exista patru criterii de stabilire a tipurilor si subtipurilor de deschideri.

A. Dupa pozitia deschiderii:

1.     intrare de pestera - deschiderea orizontala la care sectiunea intrarii este in plan vertical;

2.     intrare de aven - deschiderea verticala la care sectiunea intrarii este intr-un plan relativ orizontal.

B. Dupa accesibilitatea deschiderii:

1.     deschideri penetrabile

2.     deschideri impenetrabile- sub dimensiunile modulului uman; cele care comunica cu reteaua explorata si prin care intra lumina zilei se numesc ferestre.

C. Dupa raportul intre dimensiunea intrarii si dezvoltarea golului subteran (fig. 3):

1.     deschideri speologice - dimensiunile intrarii sint inferioare dezvoltarii golului <a>[1];

2.     abriuri - latimea intrarii est& mal mare decit dezvoltarea golului <bl>;

3.     arcade - inaltimea intrarii este mai mare decit dezvoltarea golului <b2>.

D. Dupa natura deschiderii:

1.     deschideri naturale;

2.     deschideri artificiale - aparute in cariere, galerii si puturi miniere, fundatii sau prin constructii de drumuri etc.

Fig. 3. Diferentierea deschiderilor speologice dupa dimensiuni (a_l a₂, pesteri, a3, aven de alte tipuri de excavatii (b1 abri, b₂ arcada, b, dolina).

Fig. 4. Directia generala de dezvoltare a golurilor subterane in plan vertical: a) orientalaa; b) verticala; c) oblica; 1. ascendenta; 2. descendenta.

DIRECTIA GENERALA DE DEZVOLTARE A RETELELOR SAU GALERIILOR

A. Directia in plan vertical se stabileste in raport cu punctul de intrare, utilizind reprezentarea retelei pe profile longitudinale; este un criteriu dupa care se poate clasifica atit intreaga retea, cit si numai o portiune a ei (fig. 4):

1.     directie orizontala- retele si galerii orizontale sau cvasiorizontale <a>;

2.     directie verticala - retele verticale si cvasi-verticale, iar pentru portiuni de retea - puturi, cind golul vertical coboara <b2> si hornuri, cind el urca <bl>;

3.     directie oblica - poate fi ascendentaa sau descendenta - retele si galerii ascendente sau descendente <cl, c2>.

Tipurile de retele sau galerii se apreciaza prin analiza hartilor sau profilelor si sint orientative. Directia poate fi stabilita mai precis si foarte simplu pe baza unui indice speometric - indicele de extensie (raportul dintre valoarea extensiei plane si denivelare - vezi cap. 2).

B. Directia in plan orizontal se stabileste pe harta retelei si este data de directia generala a suprafetei (poligonului) in care se inscrie reteaua (fig. 5):

1.     retea dezvoltata pe o directie axiala dominanta <a>

2.     retea dezvoltata pe doua sau mai multe directii preferentiale <b>;

3.     retea dezvoltata fara directii preferentiale <c>.

CONFIGURATIA RETELELOR SPEOLOGICE

Aspectul pe care il pot avea golurile ce contin forme, de la simpla galerie la o retea complicata, nu poate fi cuprins si exprimat intr-o singura clasificare. Este necesar sa se stabileasca, pe rind, forma golurilor ce compun reteaua (componenta retelei), modul lor de imbinare in spatiu (forma interna) si configuratia de ansamblu a retelei (forma externa).

Fig. 5. Directia generala de dezvoltare a retelelor subterane, in plan orizontal: a) directie axiala dominantii; b) doua directii preferentiale; c) faara directxii generale preferentxiale.

Fig. 6. Componenta retelei speologice: a) plan; b) profil longitudinal; l. galerie; 2. put; 3. sala (dupa Rennult Ph., 1958).

A. Componenta retelei. O retea speologica este o imbinare de tronsoane, cu dimensiuni si forme diverse (fig. 6). In vorbirea curenta, le denumim galerii, putxuri sau hornuri, pe cele alungite, si sali, pe cele mai largi si mai inalte in raport cu primele. Daca o galerie este foarte ingusta si inalta se cheama diaclaza, daca este foarte joasa si larga, laminor, iar daca este o laterala cu sectiune foarte mica, diverticul.Toate aceste denumiri sint subiective si nu au la baza un criteriu geometric de atribuire, ceea ce da nastere la confuzii si denumiri improprii, mai ales in ceea ce priveste salile.

Fig. 7. Categorii geometrice de module spatiale: a) spatii dezvoltate predominant pe o directie; b) spatii dezvoltate predominant pe doua directii; c) spatii dezvoltate relativ uniform tridirectional.

Reteaua subterana si golurile acesteia se compun din module spatiale ce se pot clasificaa, dupa forma si proportii, in urmatoarele trei categorii geometrice (fig. 7):

1.     spatii dezvoltate predominant pe o directie (conducte) - tronsoane de galerii, puturi sau hornuri cu sectiuni transversale uniforme <a>;

2.     spatii dezvoltate predominant pe doua directii - tronsoane de galerii (foarte inalte sau joase), puturi sau hornuri scurte, cu sectiuni transversale aplatizate <b>;

3.     spatii dezvoltate relativ uniform bidirectional -salile <c>.

Utilizarea acestei clasificari este necesara pentru o corecta cartare si masurare a pesterilor. Modulele ce compun o retea se stabilesc, in mare, in timpul cartarii pesterii si definitiv prin analiza, pe reprezentarile cartografice, a modificarilor formei in planul si in sectiunea golului.

B. Forma si organizarea interna a retelei; Modulele spatiale, respectiv tronsoanele, se imbina intre ele prin intermediul coturilor sau intersectiilor formind ansambluri de goluri, fie din acelasi tip de module (galerii sau puturi cu sectiuni uniforme; galerii sau puturi aplatizate; sali), fie din alternanta unor tipuri diferite, imbinarea se face ia urmatoarele moduri (fig. 8):

Fig. 8. Forma si organizarea interna a golurilor si retelelor subterane (moduri de asezare a modulelor): a) suita - a1, liniara, a2, cotita, a3, sinuoasa; b) arborescenta; c) retea - c1 - ortogonala, c-₂ labirintica.

1.     suita - modulele se insiruie unul in continuarea celuilalt; suitele pot fi drepte (galerii rectilinii) <al>, cotite (galerii cotite) <a2> sau sinuoase (galerii meandrate) <a3> - in vedere plana - sau drepte, in trepte, cu suisuri si coborisuri - in profil longitudinal; de exemplu, o pestera formata dintr-o galerie unica, in lungul careia se modifica sectiunea longitudinala (se trece de la un modul la altul); un sector de pestera lipsit de ramificatii si format dintr-o succesiune de galerii si sali;

2.     arborescenta - imbinarea se face prin intermediul intersectiilor, rezultind o configuratie asemanatoare ramurilor unui arbore (configuratie dendritica), in care galeriile conflueaza la o galerie principala; de exemplu, o galerie principala cu afluenti laterali sau o pestera cu o astfel de configuratie <b>

3.     retxea - imbinarea modulelor se face prin intermediul unor noduri, iar tronsoanele se intretaie intre ele formind o retea; configuratia retelei este ortogonala <cl > sau rectangulara, cind tronsoanele sint drepte, respectiv formeaza unghiuri relativ drepte, si labirintica, cind tronsoanele sint sinuoase <c2>.

Suitele, arborescentele sau retelele se pot dezvolta relativ in acelasi plan (plan de baza) si se numesc plane sau in plane diferite si sint numite tridimensionale. In alcatuirea lor poate exista o distributie si o densitate relativ uniforme ale tronsoanelor sau sectoare cu densitati diferite.

C. Forma si organizarea externa a retelei. Configuratia de ansamblu a golurilor ce compun reteaua determina forma sa externa. Dat fiind complexitatea acestei configuratii si dificultatea reprezentarii ei in spatiu, pentru obtinerea unei imagini generale a retelei, forma externa se analizeaza intocmai ca si directia generala de dezvoltare, in plan orizontal si vertical. In ambele planuri, reteaua poate avea o dezvoltare simetrica sau asimetrica, in raport cu directia generala sau cu o galerie principala. Forma in plan a retelei este exprimata de forma suprafetei pe care aceasta o acopera si are aspecte dintre cele mai diverse - de la cui alungit, la aspectul lobat ori grupat.

Configuratia in spatiu a retelei, indiferent de forma sa interna sau de cea externa in planul orizontal ori vertical, se incadreaza in urmatoarele tipuri (fig. 9):

1.     dezvoltare dominanta intr-un plan de baza orizontal - retelele orizontale <a>.

2.     dezvoltarea dominanta intr-un plan de baza vertical - retele verticale <b>;

dezvoltare in mai multe plane, pe nivele succesive - retele etajate, care se diferentiaza, la rindul lor, in retele cu galerii de legatura intre etaje cu succesiuni de nivele cvasi-orizontale, legate intre ele prin puturi

Fig 9. Configuratia in spatiu a retelelor subterane: a) retele orizontale; b) retele verticale; c) retele complexe etajate.

In studiul reliefului (geomorfologie) se poate formula o lege care spune ca: orice forma de relief este rezultatul factorilor si proceselor care au participat la modelarea sa. Retelele, carstice nu se abat cu nimic de la aceasta regula, configuratia lor fiind determinata de conditiile care le-au generat si in care au evoluat ulterior. Formele subterane sint rezultatul interactiunii a doua categorii de factori: cei datorati rocii, respectiv conditiile geologice, si cei datorati apei, respectiv conditiile hidrogeologice. Interactiunea dintre ei se realizeaza prin intermediul proceselor speogenetice (carstificare). Atit factorii cit si procesele speogenetice constituie criterii de clasificare, pe baza lor putindu-se diferentia, in tipuri morfologice, intreaga gama de configuratii spatiale subterane - reteaua, sectoarele de retea, galeriile, formele si microformele endocarstice. Dimensiunile si importanta acestor configuratii depind de scara la care se extind sau persista factorii si procesele genetice determinante.

Factorii geologici sint in numar de trei si anume: constitutia petrografica, structura geologica si tectonica rocii. Roca, asemenea retelei carstice, are o geometrie proprie; cele doua geometrii pot fi conforme (reteaua sau galeria sint adaptate la geometria rocii), contrare ori indiferente (geometria retelei este determinata de alti factori).

A. FACTORUL PETROGRAFIC

Petrografia rocii este factorul geologic determinant, deoarece proprietatile cristalografice, mineralogice si texturale ale acesteia imprima tipul, viteza si intensitatea modelarii speogenetice, diferentiind, aprioric, un anumit tip de cavernament. O astfel de conditionare trebuie explicata mai pe larg.

intr-un calcar pur (peste 95% CaCO₃), modelarea dominanta si suficienta pentru formarea unei retele carstice este coroziunea., roca fiind deosebit de solubila; daca roca este mai pura sint suficiente fie ape mai putin agresive, fie un timp mai scurt pentru modelarea ei, iar daca puritatea scade va trebui sa creasca fie agresivitatea, fie timpul. Cu cit procentul de CaC0₃ scade, cantitatea fractiilor-insolubile din roca creste sxi va fi necesar, pentru dislocarea si indepartarea acestei fractii, sa participe, la modelarea retelei, procese speogenetice suplimentare - eroziunea, intr-o prima faza. Cind procentul de CaC0₃ din roca scade sub doua treimi (cazul gresiilor sau al conglomeratelor cu ciment calcaros) nu mai are loc o carstificare propriu-zisa si factorul petrografic impune o modelare clasto-carstica sau pseudocarstica. Coroziunea dizolva fractiile carbonatice din aceste roci, dar cantitatea de material insolubil fiind mare acesta se sedimenteaza sau se prabuseste in golul subteran si exista permanent tendinta colmatarii galeriei. Pentru ca excavarea retelei sa continue vor trebui sa predomine procesele de eroziune, care sa farimitezc materialul detritic si sa-l transporte la suprafata.

Rezulta deci, cum s-a afirmat deja, ca tipul petrografic al rocii-gazda determina un anumit tip de cavernament.

a) Tipuri petrografice de goluri sxi retxele subterane:

1.     cavernament in roci carbonatice - calcare si dolomite, travertine - dezvoltat predominant prin procese chimice (coroziune);

2.     cavernament in evaporite - dezvoltat prin dizolvarea fizica (sarea gema) sau chimica a rocilor (gips, anhidrit);

3.     cavernament in roci carbonatice detritice cimentate - conglomerate, gresii, marne - dezvoltat prin procese clastocarstice, intre care predomina procesele de eroziune;

4.     cavernament in roci pseudocarstice - loess, gresii cuartitice etc. - dezvoltat prin alte procese, intre care, la formarea directa a golului, coroziunea apare secundar sau accidental.

5.     cavernament in roci necarstice - roci metamorfice sau vulcanice - dezvoltat prin procese endogene sau exogene necarstice.

b) Pozitia golului in raport cu petrografia

Daca luam in discutie pozitia unei portiuni de retea sau de galerie, in raport cu alcatuirea petrografica a rocii, vom diferentia urmatoarele tipuri de goluri subterane:

1.     goluri dezvoltate intr-o roca unitara,

2.     goluri dezvoltate intr-o succesiune stratigrafica din roci cu proprietati asemanatoare; de exemplu, calcare si dolomite sau calcare jurasice si cretacice;

3.     goluri dezvoltate la contactul (contact litologic) dinlre roci cu proprietatxi fundamental diferite :de exemplu, calcare si sisturi cristaline.

B. FACTORUL STRUCTURAL GEOLOGIC

Se stie ca rocile sedimentare, din care. fac parte si cele carbonatice, in functie de modul de formare, au o structura masiva (calcare organogene) sau, cel mai adesea, sint dispuse in strate de grosimi diferite, despartite printr-o discontinuitate numita fata de strat (calcarele de precipitare chimica sau cele detritice). Fetele de strat favorizeaza formarea golurilor subterane, cind sint libere, si permit patrunderea apei sau o diminueaza, cind contin o pelicula mai subtire sau mai groasa de argila. Dupa pozitia polului, in raport cu fetele de strat, se deosebesc urmatoarele modele genetice (fig. 10):

1.     goluri dezvoltate pe fetxe de strat <a>, subimpartite in goluri a caror inclinare coincide cu a fetei de strat (fata de strat este un factor genetic principal) sau este diferita (au participat si alti factori genetici importanti);

2.     goluri dezvoltate perpendicular pe fetxele de strat <b> - pozitia poate fi supraimpusa si sa semnifice rolul de conducta de legatura al golului (horn de urcare) intre doua tronsoane conforme cu stratificatia;

3.     goluri cu o pozitie oarecare h fetele de strat <c> - rolul genetic al stratificatiei este minor. La aceste tipuri se mai adauga, ca o categorie aparte, golurile dezvoltate in roci masive.

Fig. 10. Pozitia golului subteran in raport cu fetxele de strat ale rocii: a) pe fetxe de strat - a1 intrastrat, a₂ interstrat, a_a suprastrat. a₄ inclinare conforma, a₅ la intersectia cu o fisura, a₆ la nivelul curgerii libere; b) transversal pe fata de strat; c) pozitie oarecare.

C. FACTORUL TECTONIC

Litoclazele, respectiv fisurile, diaclazele sau faliile reprezinta o a doua categorie de discontinuitati prin care patrunde si circula apa in roca. Ele formeaza, in masa rocii, o complicata retea tridimensionala - reteaua litoclazelor, formata din intretaierea planelor de ruptura a rocii si ierarhizata, dupa dimensiunile si provenienta acestor plane, in directii compatibile sau nu cu dezvoltarea spatiala. Rolul genetic al litoclazelor se reflecta prin pozitia golului subteran in raport cu ele (fig. 11):

1.     goluri dezvoltate in lungul intersectiei a doua litoclaze <a> - rolul factorului tectonic este determinant;

2.     goluri dezvoltate pe directia unei litoclaze <b> - a participat si un alt factor genetic in determinarea pozitiei (stratificatia ori nivelul curgerii libere);

3.     goluri cu o pozitie oarecare in raport cu reteaua de fisuri <c> - rolul litoclazelor este minor.

Tot la rolul genetic al fisuratiei trebuie amintite golurile subterane delimitate si ecranate la un capat de o litoclaza importanta (de regula, falie).

Fig. 11. Pozitia golului subteran in raport cu litoclazele: a) la intersectia a doua fisuri; b) supraimpus in planul unei fisuri; c) pozitie oarecare.

FACTORII HIDROGEOLOGIC

Spre deosebire de roca, cu un rol pasiv, de gazda, in geneza endocarstului, apa este un factor activ ce determina, nemijlocit, formarea celui mai mare numar de pesteri. Participarea factorului hidrologic se bazeaza pe proprietatea apelor subterane de a transporta agentii corozivi si erozivi ai modelarii carstice si se mentine mimai atit timp cit acestia circula prin roca. Circulatia apei determina, pe de o parte, zona de formare a galeriilor sau retelelor carstice, imprimind pozitia acestora iar, pe de alta parte, regimul modelarii endocarstice.

A.    POZITIA GALERIILOR SI RETELELOR

Fig. 12. Pozitia golurilor in raport cu organi/arca interna a acviferelor carstice (schema simplificata): a) pe directia infiltratiei - a_a active, a₂ fosile; b) pe directia nivelelor de curgere libera - b_l active, b₂ fosile; c) la nivelul suprafetei acviferului - c₁ active, c₂ temporar active; d) pe directia generala ascensionala a descarcarii acviferului; e) generate de alte cauze. 1. calcar; 2. roci impermeabile; 3. zona inecata - 3_a permanenta, 3_b fluctuatii de nivel; 4. curgere vadoasa; 5. curgere sub presiune.

Circulatia si actiunea apei intr-un volum de roca, atunci cind nu este impusa de factorii geologici (intersectia de litoclaze si fetxe de strat sau goluri preexistente), are o directie si o pozitie determinate de organizarea interna si de dinamica acviferului carstic. Golurile carstice se formeaza pe urmatoarele directii principale (fig. 12):

1.     goluri dezvoltate predominant vertical <a> - determinate de directia infiltratiei pe linii de minima rezistenta, verticale;

2.     goluri dezvoltate pe directia, mai mult sau mai putin inclinata, a nivelelor de curgere, intre punctul de intrare a apelor in roca si cele de iesire <b>;

3.     goluri dezvoltate, predominant suborizontal, la nivelul curgerii libere <c>;

4.     goluri dezvoltate pe directia generala ascensionala a descarcarii acviferului <d> - curgerea de adincime din zona inecata.

B. REGIMUL MODELARII ENDOCARSTICE

Tipul genetic al retelelor este determinat de urmatoarele regimuri de curgere a apelor in subteran:

1.     regimul inecat- specific modelarii sub presiune, dud, formarea golului are loc sub nivelul curgerii gravitationale, unde galeriile sint umplute in intregime cu apa; coroziunea este procesul spcogenelic dominant;

2.     regimul liber - specific modelarii vadoase si curgerii gravitationale; alaturi de coroziune participa eroziunea si sedimentarea;

3.     neparticiparea apei la formarea si modelarea golului - cazul unor goluri datorate accidentelor rocii (de ex. golurile de dislocatie gravitationala din calcare), care au o morfologic lectono-structurcla necarstica.

Fiecare regim de modelare genereaza o morfologie specifica in diversele sectoare sau etaje ale retelei subterane, morfologie reflectata atit la nivelul formei sectiunilor si profilelor de galerie, cit si in tipul, aspectul si frecventa microformelor subterane. In cazul succedarii, in timp, a mai multor regimuri de modelare, aspectul actual al retelei este determinat fie de procesele modelatoare dominante, fie de cele ultime (fig. 13).

PROCESELE SPEOGENETICE   

Fig. 13. Sectiuni de galerii specifice diverselor tipuri de modelare endocarstica: a) regim inecat; b) regim liber; c) regim subaerian.

Procesele speogenetice sint declansate de trei cauze principale si anume: actiunea chimica a apei, actiunea mecanica a apei si actiunea gravitatiei. Pentru fiecare cauza, in parte, exista procese de excavare  a rocii si procese de umplere a golului, iar fiecare proces determina o modificare specifica a spatiului subteran, careia ii corespunde un tip de forma endocarstica negativa sau pozitiva:

- procese chimice- formele de. coroziune si precipitare;

- procesele mecanice - formele de eroziune si sedimentare;

- procesele gravitationale - formele de incaziune, respectiv desprinderile si acumularile de blocuri.

Actiunea unui proces speogerietic sau a mai multor procese conjugate (situatie frecventa) poate afecta o portiune mai mare sau mai mica din reteaua subterana, iar in functie de extinderea acestor procese se ierarhizeaza, in categorii spatiale, formele tipice rezultate:

- microforme (forme generale) - reteaua sau golul carstic in ansamblul lor;

- mezoforme (forme locale) - suprafata infasuratoare a tronsoanelor de galerie, de put, de sala;

- microforme - suprafete restrinse pe podeaua, peretii sau tavanul golului.

Vom clasifica schematic principalele grupe de forme endocarstice ilustrind, unde este posibil, conditiile genetice specifice. Ele sint cele considerate forme-tip pentru principalele regimuri de modelare, dar aspectul propriu-zis al reliefului subteran este mult mai complex si mai diversificat, datorita unor conditii suplimentare, cum ar fi:

- pozitia golului in raport cu elementele geologice ale rocii;

- aspectul initial al suprafetei pe care au avut loc procesele de excavare sau de depunere;

- intensitatea si durata procesului generator al formei.

In cele ce urmeaza, ne rezumam la sistematizarea formelor endocarstice, descrierea lor fiind facuta detaliat intr-o lucrare recenta, binecunoscuta speologilor (Bleahu M., 1982). Prin intermediul unui desen de ansamblu fig. 14 (plansa I - forzatz) - in care a fost reprezentata o retea subterana idealizata, vom ilustra pozitia, iar acolo unde este posibil, aspectul principalelor forme endocarstice.

A. FORMELE DE EXCAVARE

Numite si forme negative, ele sint cele rezultate in urma saparii golului subteran.

a) Formele de coroziune

Au la baza reactia de dizolvare a carbonatului de calciu de catre bioxidul de carbon disociat in apa, de pe urma careia rezulta bicarbonatul de calciu solubil in apa; reactia se scrie in forma cea mai simplificata astfel:

C0₂-+H2O -> H₂C0₃ (acidul carbonic)

CaC0₃+H₂C0₃ ->Ca(C0₃H)₂ (bicarbonatul de calciu)

Deci, procesul de coroziune are loc numai in prezenta apei, care are rolul de agent modelator si transportor, agent ce impune conditiile modelarii. Clasificarea formelor de coroziune se face, in primul rind, dupa regimul modelarii si apoi dupa scara la care are loc dezvoltarea spatiala rezultata.

1. Modelarea in regim subaerian genereaza microforme si se produce pe suprafete restrinse, care vin in contact, permanent sau periodic, cu pelicule sau volume de apa de diverse proveniente:

1a. apa de condens (depusa pe peretii sau tavanul galeriilor) - alveolele de coroziune <al>;

1b. apa de improscare (in jurul unor praguri sau cascade) - pereti rugosi <a2>, muchii taioase <a3>;

1c. apa de picurare - excavatii de egutatie (in roca sau pe blocuri) <a4>;

1d. apa de prelingere (areala) - pereti rugosi, pseudohieroglife <a5>, muchii taioase;

1e. apa de siroire - lapiezuri endocarstice pe pereti <a6> sau pe podea <a7>;

1f. apa de imbibare a unor depozite (perne de argila) - amprente negative (care muleaza forma depozitului) <aS>.

2. Modelarea in regim liber (vados) are loc intr-o apa cu circulatie organizata, libera si genereaza urmatoarele categorii si tipuri de forme:

2a. mezoforme - albii largite <a9>, nisxe laterale submerse <a10>, santuri de podea (in lungul fisurilor sau fetelor de stiat) <a11>;

2b. microforme - hieroglife <a12>, septe de podea <a13>, amprente de aluviuni grosiere <a14>, lingurite de talie mica <a15>.

3. Modelarea in regim inecat are loc sub nivelul suprafetei de curgere libera si difera in raport cu presiunea hidrostatica si viteza de deplasare a apei la diverse adincimi din acviferul carstic.

3a. Modelare in regim hidrodinamic:

- macroforme - labirinte de coroziune <a16>, sali de confluenta <a17>, puturi remontate <a18>;

- mezoforme - cupole de coroziune <a19>, tavane plane orizontale <a20>, santuri de tavan <a21>;

- microforme- marmite de tavan <a22>, septe laterale <a23>, de tavan <a24> si de podea <a25>, arcuri lamelare <a2f>, fisuri largite <a27>, columelc de tavan <a28>, lapiezuri ele tavan <(a29>.

3b. Modelare in regim hidrostatic (formele au aspecte rotunjite, pina la circulare):

- macroforme - galerii tip metrou <a30>, conductele fortate <a31> ;

- mezoforme - pereti valuriti <a32);

- microforme - anastomoze <a33>, tavan in fagure <a34>, septe trepanatc <a35>, lame <a3G>.

b) Formele de eroziune

Sint considerate formele de excavare, cu geneza mixta, rezultate in urma eroziunii fluviatile, alaturi de care a participat, intr-o masura mai mare sau mai mica, procesul de coroziune. Modelarea lor are loc in talvegul unor cursuri de apa cu un debit si o viteza suficiente ca sa poata transporta aluviunile ce exercita actiunea eroziva. Determinarea acestor tipuri de forme se face atit prin persistenta unui regim modelator, cit si prin alternantele conditiilor de modelare (de exemplu, alternantele intre eroziunea liniara si cea laterala).

1. Modelare in regim liber (vados)

- macroforme - galerii cu-nivele de curgere <bl>, galerii cu nivele de meandru <b2>, galerii cu nivele de marmitaj <b3>, puturi elicoidale <b4>;

- mezoforme- albii adincite <b5>, albii extinse lateral <b6>, terase in roca <b7>, nivele de meandru <b8>, nivele de curgere <b9>, cascade <b10>, saritori <b11>, pilieri <b12>;

- microforme- culise laterale <b13>, pereti slefuiti <b14>, marmite <b15>, columele <b16>, carene <b17>, praguri si repezisuri <b18> ; nise de subsapare <b19>, banchete sculpturale <b20>, excavatii de rodaj <b21>, striuri de frecare <b22>.

2. Modelare in regim inecat - microforme - santuri de tirire (b23) , podele lustruite <b24>.

c) Formele de desprindere

Sint rezultatul pierderii coeziunii mecanice a rocilor din tavanul si peretii golurilor subterane. Desprinderile pot avea loc pe plane de stratificatie, fisuri sau alte directii. Procesele generatoare se desfasoara in regim subaerian, iar formele reprezinta configuratia locului din care s-a produs desprinderea:

1. macroforme- coalescentele de incaziune <c1>, cupolele de prabusire <c2>;

2. mezoforme - tavane in trepte <c3>, tavane plane structurale <c4>, pereti cu diedre <c5>;

3. microforme- cornise de desprindere <c6>, surplombe <c7>, poduri si arcuri <cS>, plane de litoclaze si oglinzi de frictiune <c9>, amprente de blocuri <c10>.

B. FORMELE DE UMPLERE

Sint reprezentate prin diversele forme sub care se gaseste umplutura solida existenta in golurile subterane. Ea provine fie din modificari fizico-chimice ale rocilor gazda - umplutura autohtona - fie de la suprafata (pe diverse cai) - umplutura alohtona - si formeaza, in subteran, depozite mobile, fixate sau consolidate, cu forme specifice conditiilor si naturii depunerilor.

a) Formele de precipitare chimica

Depozitele si formele care iau nastere prin precipitarea chimica a sarurilor dizolvate in apele din subteran se numesc speleoteme (mai utilizat) sau concretiuni. Speleotemele sint formele cu cea mai mare varietate din morfologia endocarstica, geneza si aspectul acestora fiind sensibil determinate de modificarea conditiilor de depunere (chimismul solutiilor, temperatura, presiune etc.) de intensitatea si, mai ales, de ritmul depunerii. Clasificarea lor se poate face dupa mai multe criterii.

1. Criteriul mineralogic diferentiaza peste 15 grupe de minerale, dintre care cele mai frecvente sint:

- carbonatii - calcit, aragonit, hidromagnezit ;

- sulfatii - gips, mirabilit;

- oxizii si hidroxizii - gheata, piroluzit, goethit, psilomelan;

- fosfatii - ardelit, carbonat apatit;

- silicatii - allophan, caolin;

- clorurile - halit.

2. Criteriul morfologic (Diaconu G., 1979) diferentiaza speleotemele dupa structura interna si aspectul lor exterior, subimpartxindu-le in doua grupe mari:

2a. monocristale- izometrice (cristalite, cristalictite, romboedri, scalenoedri, prisme hexagonale etc.), excentrice (helictite, coralite);

2b. agregate cristaline - stalactiforme (stalactite), stalagmitiforme (stalagmite), crustale (cruste), sferulitiforme (perle), discoidale (discuri), clusteritiforme (clusterite) de tip gur, de tip draperie, aciculare (plumozitati), anthodiforme (anthodite), pulverulente (mondmilch, agregate pamintoase), vermiculariforme (pieile de leopard), combinate (combinatii intre celelalte agregate).

3. Criteriul morfogenetic diferentiaza speleotemele dupa regimul depunerii si constituirii formei, in functie de pozitia lor in golul subteran, in categorii si tipuri de forme.

3a. Depunere in regim subaerian

forme de picurare - de tavan fistulare <d1>, stalactite conice <d2>, de planseu stalagmite <d3>, domuri <d4>, perle lustruite <d5>, mixte coloane <d6>;

forme de prelingere - de tavan (draperii), de perete (cruste parietale <d7>, draperii <d8>, baldachine <d9>, microgururi <d10> etc.), de planseu (plansee stalagmitice <d11>, cascade <d12>, microgururi

forme de crestere capilara - cristalictite <d14>, helictite <d15>, heligmite <d16>, anthodite <d17>, coralite <d18>, discuri <d19>.

3b. Depunere in regim de bazin:

formele de la nivelul apei - gururi <d20>, baraje concretionate <d21>, trotuare <d22>, gulere <d23>, cristale flotante;

formele submerse - monocristale <d24>, agregate perlate <d25>, oolite.

3c. Depunere in cursuri subterane - geluri.

3d. Depunere in si pe diverse depozite (din solutiile care circula prin ele):

in argile - crislalite <d26>, monocristale <d27>, efloresctnte;

pe aluviuni elastice - monocristale <d28>, coralite, plumozitati <d29>, eflorescente de saruri <d30>, cruste <d31>.

4. Forme modificate

Forma tipica sau cea initiala a speleotemelor poale fi modificata, in timpul depunerii, sau perturbata, ulterior, de diverse conditii:

4a. deviata de curentii de aer - anemolite <d32>;

4b. afectata de inghet - stalactite cu fatete <d33>, perle poligonale;

4c. balansata <d31> sau fisurata <b35> de alunecare sau prin tasarea substratului,

4d. rupta <d36> prin propria greutate sau datorita unor cauze externe (cutremure);

4e. corodata sau erodata -- lapiezatii <d37>, plansee stalagmitice suspendate <d38>;

4f. acoperita ritmic de alte depuneri - concretionari secundare (clusterite) <d39>, curgeri de noroi, aluviuni.

b) Formele de acumulare si sedimentare

Cuprind formele rezultate pe seama acumularilor si sedimentarilor detritice (anorganice) sau organice depuse in pestera. Ele au fost cuprinse in aceeasi grupa deoarece, adesea, se combina si se suprapun in alcatuirea depozitelor endocarstice si formelor de umplere. Aceste forme sint fie cele initiale de depunere, fie rezultatul unor modelari (de regula, prin eroziune) sau reasezari ulterioare a depozitelor.

Depozitele detritice se clasifica dupa mai multe criterii, respectiv provenienta (autohtone; alohtone), petrografia rocilor componente (roci metamorfice; roci vulcanice; roci sedimentare), granulometria particulelor (psefite grosiere-blocuri cu dimensiuni peste l m, bolovanis 0,2 - l m, galeti 10-20 cm, pietris 5 - 10 cm; psefite 5-50 mm; psamite 0,05-2 mm - nisipuri; siltitele 0,002-0,05 mm - pulberi; felitele sub 0,002 mm - argile), gradul de rulare (fragmente angulare; slab rulate; rulate) sau gradul de fixare (depozite mobile, stabilizate slab cimentate si cimentate).

Formele endocarstice constituite din depozite detritice le vom grupa, pe criteriul morfogenetic, dupa conditiile depunerii, in doua categorii - acumularile si sedimentele detritice - si in tipuri de forme, dupa aspectul lor - initial sau remodelat.

1. Acumularile detritice

Fac parte din categoria psefitelor grosiere si sint depozite provenite fie prin procese de desprindere (incaziune), fie cazute de la suprafata, prin.procese gravitationale specifice. Se depun atit in regim subaerian, cit si sub oglinda apei:

- acumularile de blocuri - lamele de decompresiune <e1>, blocuri izolate <e2>, blocuri inclestate <e3>, planseu de blocuri <e4>, trene de grohotis (la baza peretilor), conuri de grohotis laterale <c5> sau centrale (in sali) <e6>;

- fragmente provenite din dezagregarea rocii sau speleotemelor - debrisuri de calcar <e7>, cruste descuamate <e8> - pe podea, la baza peretilor, pe terase si nivele de curgere.

2. Sedimentele detritice

2a. Depunere in regim subaerian:

- argile - pelicule de argila (provenite din infiltratii) <f1>, conuri de argila (acumulari secundare) <f2>, goluri colmatate. <f3> - in hornuri, puturi sau galerii;

- pulberi - pelicule de praf, mai groase m zona intrarii <f4>.

2b. Depunere in regim inundat (vados) - aluviuni in talvegul riului subteran (bolovanis <f5>, pietris <f6>, nisip <f7>, argila <f8>; sortate sau nu; cu o stratificatie incrucisata) -talvegul propriu-zis al riului subteran, ostroave submerse si imerse, conuri de dejectie, plaje submerse sau emerse.

2c. Depuneri laterale la viituri (predomina depozitele fine, cu o stratificatie mai orizontala) - goluri laterale colmatate sau aluvionate <f9>, banchete si terase aluvionate <f10>, cruste de argila <f11> si nivele de viitura (pe pereti) <f12>, conuri de scurgere.

2d. Depunere in regim inecat:

- aluviuni in galerii submerse si sifoane (grad ridicat de sortare) - pelicule de argila (pe pereti si tavan) <f13> strate de miluri mobile <f14>, conuri de aluviuni pe panta sifoanelor <f15>, conuri de dejectie in confluente <f16>.

3. Formele rezultate din depozite detritice modificate de procese ulterioare depunerii:

3a. fragmentare verticala -terase aluvionare <f17>, terase aluvionate <f18>, aluviuni suspendate (in pereti <f19>, plansee suspendate <f20>;

3b. spalare sau depuneri ulterioare - urme de picurare <f21>, piramide de pamint <f22>, rigole, conuri de dejectie <f23>;

3c. sufoziune, alunecari, prabusiri - pilnii in aluviuni <f24>, forme valurite <f25>, ripe de desprindere <f2G>, blocuri sau colmatari de galerii, <f27>.

4. Depozitele organice Provin fie de pe urma unor vietuitoare care traiesc sau patrund in subteran, fie de la suprafata de unde sint aduse de apa sau sint cazute direct. Principalele depozite de natura organica sint:

4a. depozite de humus si frunzar <g1> - in zona intrarii;

4b. depozite vegetale - trunchiuri <g2> etc;

4c. resturi scheletice de animale - depozitele de oase <g3>, faina de oase <g4>;

4d. acumulari de dejectii animale - guano <g5>, chiropterit <g6>.

C. ALTE TIPURI DE FORME ENDOCARSTICE

Pe linga cele trei grupe de procese mari datorate actiunii chimice si mecanice a apei sau gravitatiei, zonal ori secundar mai au loc, in retelele subterane, si alte procese generatoare de forme, cum ar fi:

1. gelifractia - in pesterile cu gheatxa sau in zona intrarii <h1>;

2. deflatia - pe galerii de intrare cu un puternic curent de aer <h2>;

3. bio-modelarea - prin agresivitatea chimica a, unor materii organice - zoo- fito- si pedocoroziunea <h3>;

4. abraziunea - pesterile litorale;

5. modelarea nivala sau glaciara <h4> - in retele de altitudine.

La prezentarea formelor endocarstice s-a subliniat rolul factorilor hidrogeologici in imprimarea unui regim modelator si, implicit, a unei forme specifice. Rolul apei in retelele subterane este mult mai mare si nu se limiteaza numai la procesele morfogenetice, drept care criteriile hidrologice sint printre cele mai importante pentru caracterizarea acestor retele. In functie de prezenta apei se clasifica atit intreaga retea, cit si unele parti componente ale acesteia (galerii, deschideri).

A.CLASIFICAREA RETELELOR SI GOLURILOR COMPONENTE

Din punct de vedere hidrologic, spatiile subterane prin care circula, in mod organizat, apa sint numite active, spre deosebire de restul retelei considerat fosil.

a. Retele sau galerii active sint cele strabatute de o circulatie organizata a apelor subterane, respectiv riuri subterane sau acumulari de apa (pe principiul vaselor comunicante) legate de cursuri subterane.Functionarea retelelor active poate fi:

1. permanenta - functioneaza tot timpul;

2. temporara - functioneaza numai la ploi si topiri de zapezi;

3. intermitenta - functioneaza prin sifonaj.

b. Retele sau galerii fosile sint numita cele lipsite de o circulatie subterana organizata. De regula, acestea sint foste retele si galerii active abandonate de cursurile de apa. In unele goluri fosile poate sa apara apa si chiar sa se acumuleze, in acest sens diferentiindu-se citeva tipuri:

1. goluri fosile lipsite de infiltratii si acumulari de apa importante sau vizibile;

2. goluri fosile in care exista (permanent sau temporar) infiltratii (apa de picurare, de prelingere) sau mici acumulari de apa - gururi, bazine;

3. goluri fosile in care se produc, accidental, inundatii, fie prin infiltratii foarte abundente (ploi puternice, topiri bruste de zapada), fie prin mari cresteri de nivel in sectoarele active, vecine.

B. CLASIFICAREA DESCHIDERILOR SI SECTIUNILOR DE GALERIE

a. Deschiderile pesterilor (si sectiunile) se clasifica si ele, dupa tipul hidrologic, in:

1. deschideri active ce pot avea, de asemenea, o functionare permanenta, temporara sau intermitenta, iar in functie de sensul de curgere a apei sint: colectoare si se numesc imergente - daca apa intra in pestera - debitoare si se numesc resurgente sau emergente - cind apa iese - si alternative - cind sensul de curgere al apei alterneaza; tipul hidrologic al deschiderilor active determina si tipul de retea, pesterile putind fi, la rindul lor, colectoare, debitoare etc; o pestera cu mai multe intrari daca este atit colectoare cit si debitoare si poate fi strabatuta pe intreg cursul subteran intre o imergenta si o resurgenta, se considera o strapungere hidrogeologica;

2. deschideri fosile (numeroase deschideri fosile conduc la o retea activa, permanenta sau temporara).

b. Accesibilitatea galeriilor si deschiderilor active este si ea un criteriu de diferentiere:

1. sectiuni partial libere sint cele la care intre oglinda apei si tavan ramine un spatiu accesibil;

2. sectiunile inundate sint in intregime umplute cu apa, inundarea lor putind avea un regim temporar sau accidental (la o viitura puternica);

3. sectiunile inecate - permanent sau temporar - sint cele ale gale-riil-cr situate sub nivelul de curgere sau intrarile unor pesteri la care reteaua subterana porneste de sub nivelul unui lac sau incepe cu o galerie descendenta inecata; o pestera cu un asemenea tip de deschidere si do galerii se mai numeste si pestera-sifon.

Proprietatile fizice si dinamice aerului din subteran constituie o a treia grupa de criterii dupa care se clasifica pesterile. In cadrul unei retele subterane au fost stabilite (Racovita Gh., 1985) urmatoarele unitati climatice:

- topoclimatul - totalitatea schimbarilor de masa si energic din spatiul subteran;

- meroclimalul - caracteristicile si schimbarile survenite intr-un sector cu proprietati si comportament climatic unitar, cum ar fi zona de perturbatie (zona intrarii) si zona de stabilitate (zona profunda);

- microclimatul - caracteristicile straturilor de aer de la nivelul substratului (pereti, tavan, podea, speleoteme).

Retelele subterane au fost clasificate (ibid), dupa dinamica si caracteristicile principalilor parametri fizici ai acmhii, in urmatoarele categorii topoclimatice (fig. 15):

a. retele cu ventilatie unidirectionala, respectiv cele cu mai multe deschideri in care circulatia este descendenta vara si ascendenta iarna <a1,2>;

b. retele cu ventilatie bidirectionala permanenta - cavitati orizontale cu o singura deschidere, in care aerul circula intr-un sens la nivelul podelei si, in celalalt sens la nivelul tavanului <b 1, 2>;

c. retele cu circulatie bidirectionala intermitenta - retelele foarte denivelate in care vara se pastreaza mase de aer rece, stationare, in puturi <cl), iar iarna se formeaza mase de aer cald, in hornuri <d2>.

Pentru fiecare categorie topoclimatica, in functie ele etajul climatic (altitudinea la care se afla pestera) si de aspectul general al configuratiei spatiale subterane, exista un model specific de distributie a zonelor meroclimatice (de perturbatie si stabilitate) si a valorilor termice ale atmosferei subterane. Astfel, in zonele de stabilitate, temperaturile ar trebui saa fie apropiate de media anuala a locului in care este situata pestera. De la aceasta distributie altitudinala se abat retelele puternic influentate de temperaturile de la exterior (lipsite de zona de stabilitate) sau perturbate de alte cauze, cum ar fi:

cauze endogene - flux geotermic sensibil crescut (pesterile termale); existenta unor cursuri subterane mai reci (circulatie profunda);

cauze interne - posibilitatea unor acumulari perene de gheata (pesterile glaciare); existenta unor depozite organice.in fermentatie (sali si galerii mai calde); curenti de aer foarte puternici (racire prin evaporatie in zonele inguste).

Fig. 13. Clasificarea retelelor subterani; dupa categoriile topoclimatice: a) cu ventilatie unidirectionala; b) cu ventilatie bidirectionala permanenta; c) descendente, cu circulatie bidirectionala intermitenta; d) ascendente, cu circulatie bidirectionala intermitenta; 1. regim de vara; 2. regim de iarna (dupaa Racovita Gh., 1975).

In finalul acestui capitol, pe care prea multi termeni si un spatiu prea restrins il fac poate mai arid, am dori sa atragem atentia asupra importantei cunoasterii si utilizarii, de catre speologul explorator si prospector, a notiunilor teoretice. In primul rind, toate clasificarile, criteriile, tipurile, subtipurile, formele si elementele prezentate aici reprezinta modalitatea cea mai sintetica de sistematizare a spatiului si fenomenelor din subteran. Simpla lecturaa a acestor pagini nu ne va ajuta sa intelegem foarte multe lucruri despre endocarst. Dar, cind vom pasi dincolo de intrarea unei pesteri, galeriile, puturile, hornurile, speleotemele, sedimentele, regimul hidrologic ori climatic se vor ordona si ilustra in mintea noastra, iar semnificatia unor notiuni, pina mai ieri abstracte, va fi a unor realitati concrete si familiare. Si daca pasiunea pentru pesteri ne va atrage spre speologic, plecind de la aceste citeva pagini de "tipuri si clasificari' vcm incepe sa stim cum sa analizam sau sa descriem o pestera cu tot ce contine ea.

Complexitatea unei pesteri nu poate fi inteleasa, indiferent cit de amanuntit si de expresiv este reprezentata cartografic aceasta, fara o descriere a spatiului subteran, iar speologul explorator si prospector care a lucrat pestera este persoana cea mai indicata sa o faca.

Descrierea are scopul de a prezenta si explica configuratia subterana, inventarul si aspectul fenomenelor si formelor continute si, mai ales, ale celor specifice fiecarei pesteri in parte, sa le localizeze in spatiu si sa creeze o imagine cit mai completa a desfasurarii cavernamentului. O buna cunoastere a pesterii este obligatorie dar, in plus, este necesara insusirea corecta a terminologiei ca si intelegerea raporturilor dintre formele si fenomenele din subteran, reusita unei descrieri a pesterii fiind, in egala masura, legata si de utilizarea adecvata, de catre speolcg, a notiunilor teoretice continute in capitolul de fata.

Impreuna cu cartarea si localizarea, descrierea unei pesteri constituie principalele materiale de referinta despre un obiectiv speologic. Ea ar trebui sa contina doua parti mari pe care le vom detalia in continuare.

Descrierea sintetica va cuprinde: principalele date morfometrice ale pesterii; componenta retelei (galerii, puturi, hornuri, sali), cu citeva dimensiuni caracteristice sau de exceptie; desfasurarea retelei in plan si profil; principalele forme si microforme subterane.

Descrierea desfasurata este complementara cartarii si, prin referiri permanente la aceasta, va oferi, intocmai unui film povestit al pesterii, imaginea golului subteran si continutului sau, mentionind, de fiecare data, dimensiuni sau localizari ale unor elemente caracteristice.

In practica speologica uzuala, se confunda, de catre unii speologi, descrierea pesterii cu descrierea planului acesteia. Descrierea este un material de sine statator, intocmit in completarea cartarii, care trebuie sa stipuleze elemente, dimensiuni, aspecte ori fenomene care nu rezulta din reprezentarile cartografice sau sint greu de depistat pe acestea.

Am renuntat la cabane si poteci turistice, sintem decisi sa devenim speologi. Dupa multe cautari si peripetii, descoperim primele noanire pesteri: pe malul apei, citeva gauri minuscule in care intri pe burta si cind dai de capat nu esti sigur ca nu ti-au ramas picioarele afara; sus, in perete, niste fisuri mai largite, in care te poti strecura cu greu 10-15 m, dar si o pestera formidabila din care sufla aer rece. Este mare, larga, cu galerii multe si complicate ce par sa se indrepte spre partea cealalta a muntelui, unde exista o pestera foarte mare. Avem un minimum de echipament cu care o exploram minutios si rapid. Galeriile se inchid una dupa alta, ajungem la un punct final unde riul subteran dispare sub o boltaa inexpugnabila, insa speranta noastra intr-o jonctiune norocoasa creste. Revenim curind, scotocim, inca o data, toate lateralele, coborim puturile, urcam, a nu stiu cita oara, hornul din capat. Dupa citeva zile de explorari si cautari asidue, entuziasmul ne scade brusc; sintem convinsi ca exista o continuare, dar nu stim unde. Am putea pitona pereti, decolmata, sparge citeva strimtori, apela la scafandri dar, cu ce sa incepem? in ce loc avem mai multe sanse?

Ne asteapta o iarna lunga. Asternem pe hirtie citeva idei si observatii, am facut din memorie o schita a pesterii. Le privim aproape zilnic, fara sa gasim raspunsul la intrebare. Citim cit mai mult despre speologie, invatam sa cartam, ne procuram echipament si instrumente.

Terminam cartarea. Cunoastem perfect pestera, am facut observatii atente asupra rocii, morfologiei golului, umpluturii speleale, avem un plan amanuntit al retelei subterane si, cu toate acestea, numarul seninelor de intrebare creste. De ce?

Spre cheia retelei mult visate ne duce o banala harta turistica cu ajutorul careia, intr-o zi cu soare, colindam prin imprejurimi. Chiar deasupra pesterii este un platou carstic. II stiam mai demult dar, acum, am incercat-sa reconstituim cu ajutorul hartii directia celor doua pesteri; Spre surprinderea noastra, numeroase doline si citeva vai seci marcau nu numai galeriile celor doua cavitati, ci si o posibila directie de legatura intre ele. Ne-am intors imediat

Formarea si evolutia retelei carstice este rezultatul unor factori si procese din etape geologice anterioare. Oricit de bine am cunoaste o astfel de retea este dificil sa-i reconstituim geneza si, mai ales, sa aflam directia probabila in care ea continua, deoarece formele si faptele intilnite in subteran sint, de regula, insuficiente pentru o interpretare corecta. Numeroase informatii despre pestera noastra pot fi gasite insa dincolo de spatiul ei propriu-zis, respectiv in roca gazda (unitatea litologica), in pesterile vecine sau in relieful de la suprafata (unitatea de relief). Este necesar, deci, sa se stabileasca pozitia retelelor in contextul lor regional apropiat sau mai indepartat.

CONTEXTUL UNITATII LITOLOGICE

Unitatea litologica este volumul de roca relativ uniform, din punctul de vedere al constitutiei petrografice, in care se gaseste pestera. Particularitatile sale geologice imprima aspecte specifice formarii si configuratiei retelelor carstice.

CONTEXTUL STRUCTURAL GEOLOGIC

Modelul structural al unitatii litologice se reflecta, deosebit de bine, in configuratia de ansamblu a retelelor carstice. Deosebim, astfel (fig. 16):

1.     structura tabulara - stratificatia este paralela si orizontala - retelele carstice se dezvolta dominant in plan orizontal (labirintic sau arborescent), iar cind exista mai multe nivele suprapuse acestea sint paralele si legate prin scurte puturi <a>;

2.     structura monoclina - stratele au o pozitie oblica, retelele au galerii inclinate, directii dominante si denivelari importante <b>;

3.     structura cutata - stratele formeaza anticlinale si sinclinale; in axul cutelor anticlinale se formeaza avene de mici dimensiuni <c1>, iar in al celor sinclinale, puturi adinci ce pot continua cu galerii axiale ele mari dimensiuni, spre care converg numerosi afluenti laterali <c2>; flancurile cutelor sint structuri monoclinale;.

4.     structura complexa - formata din pinze de sariaj - apar retele carstice foarte mari si complicate, ce cuprind numeroase pesteri colectoare si, de regula, o mare pestera debitoare, despartite printr-o zona inecata profunda <d>.

Fig.. 16. Configuratia specifica retelelor subterane pentru modele morfostructurale de carst: a) structura tabulara; b) structura monoclina; c) structura cutata - c1 anticlinal, c) sinclinal; d) structura complexa.

17. Configuratia specifica retelelor subterane pentru unele tipuri morfotectonice de carst: a) relief in trepte; b) relief tip graben; c) relief tip horst.

CONTEXTUL MORFO TECTONIC

Unitatea litologica este adesea compartimentata in blocuri, prin intermediul faliilor, intr-o forma simplificata, astfel de compartimentari, in raport cu relieful, pot fi incadrate la trei tipuri (fig. 17):

1.     relief in trepte - blocurile cad iu aceeasi directie - in compartimentul ridicat retelele au, de regula, denivelari importante si directii transversale, iar in cel cazut directii longitudinale <a>;

2.     relief de tip graben - blocurile centrale sint cazute si formeaza un culoar tectonic - retelele sint compuse din galerii cu pozitii axiale in zona grabenului, spre care converg afluenti laterali foarte denivelati

3.     relief de tip horst - cind blocurile centrale sint ridicate fata de compartimentele din jur- in zona centrala apar avene adinci, iar pe margini pesteri debitoare importante <c>.

POZITIA RETELEI IN VOLUMUL DE ROCA

In functie de gradul de penetrare a retelei in interiorul rocii - distanta la versant (vezi cap. 2), se diferentiaza urmatoarele tipuri de retele:

1.     retele superficiale- dezvoltate pina la 50 m sub suprafata topografica sau la distanta de un versant;

2.     retele cu penetrare medie - dezvoltarea ajunge intre 50-500 m sub o suprafata topografica sau la distanta de un versant;

3.     retele cu penetrare mare - dezvoltate la peste 500 m.

CONTEXTUL UNITATII DE RELIEF

POZITIA RETELEI IN UNITATEA DE RELIEF

Aceasta pozitie este data de domeniul morfologic in care sau sub care este situata cea mai mare parte a retelei subterane si, de regula, acesta se stabileste in functie de pozitia deschiderii:

1.     suprafata platourilor- retelele au pozitii centrale sau marginale;

2.     versanti - retelele cu deschideri situate in abrupturi sau la nivelul unor umeri, terase ori vechi nivele de vale;

3.     vai - vaile pot fi permanente, temporare, seci sau vai cu trepte antitetice - retelele sint situate la baza versantilor sau in axul vailor;

4.     tarmuri marine sau lacustre- retelele sint situate in faleze, la baza lor sau sub nivelul apei.

Retelele cu denivelari mari sau polietajate se extind intre mai multe domenii morfologice si este important sa stabilim, cu ajutorul unor profile (pestera - relief), domeniile cu care se racordeaza diversele nivele ale retelei.

DIRECTIA RETELEI IN RAPORT CU VAILE

Formarea retelelor carstice este strins legata de evolutia vailor, iar raportul dintre directia generala a retelei si directia vaii este un indicator important:

1.     retele paralele la vale - s-au format ca meandre; subterane ale vailor;

2.     retxele perpendiculare pe vale - cele predominant ascendente sint pesteri debitoare, iar cele descendente pierderi din vale; in aceasta categorie intra si retelele ce leaga doua vai;

3.     retxele cu directii multiple - de mari dimensiuni, cu o geneza complexa.

CONTEXTUL MORFOCLIMATIC

In functie de altitudinea la care se gaseste o retea sau de climatul anterior (regimul termic si pluvial) in care a avut loc formarea ei este necesara o diferentiere a modelarii carstice. Astfel, pe linga modelarea carsticaa propriu-zisa, intr-o clima rece sau zona montanaa inalta, participa si cea glacio-carstica sau nivo-carstica; in climatul temperat, predomina modelarea fluvio-carstica; in climatele calde sint caracteristice modelarile fito-carstice si pedo-carsticc. Deosebim, din acest punct ele vedere, pentru tara noastra, urmatoarele etaje morfoclimatice ale carstului si, implicit, tipuri de retele subterane:

1.     montane-inalte (alpine)- muntii Bihor, Retezatul Mic;

2.     montane-joase (forestiere) - muntii Padurea Craiului, Banalului, platoul Vascau;

3.     colinare- podisul Mehedinti;

4.     de cimpii si platouri joase- Dobrogea;

5.     litorale.

CONTEXTUL CARSTIC

CONTEXTUL GENERAL

Relieful carstic, prin particularitatile sale imprima elemente specifice retelelor subterane inglobate. In tara noastra s-au diferentiat noua tipuri morfologice de carst:

1. platouri unitare suspendate (inalte) - retelele carstice au pozitii radiare si contin avene in zona inalta si pesteri mari la marginea platoului - muntii Bihor, Padurea Craiului, platoul Vascau.

2. platouri traversate de vai si suspendate -(medii) - apar avene (sus) si pesteri supraetajate in vai - Muntii Banatului;

3. platouri unitare coborite (joase) - retelele carstice sint predominant orizontale si inundate- Dobrogea de Sud;

4. crestele calcaroase (bare inalte) - apar avene si pesteri de mici dimensiuni in vaile de la periferie - masivele Piatra Craiului, Vinturarita-Buila;

5. bare fragmentate transversal de reteaua hidrografica (medii) - pesxterile sint paralele cu vaile - muntii Capatinii, Paring, Vilcan;

6. bare unitare nivelate (joase) - apar mari retele subterane longitudinale ce capteaza reteaua hidrografica - Podisul Mehedinti;

7. masive izolate de culme - in general, lipsite de pesteri - muntii Metaliferi, Trascau;

8. masive izolate de versant - pesxteri de dimensiuni mici si medii - Muntii Cernei;

9. masive izolate de vale - pot sa apara pesteri de mari dimensiuni, cu nivele supraetajate- muntii Bucegi, Leaota.

CONTEXTUL LOCAL - HARTA CARSTULUI

Contextul carstic imediat, in care se situeaza pestera, este cea mai importanta sursa de informatii. Pentru stabilirea acestuia este necesara extinderea prospectiunii speologice sau a documentarii asupra pesterilor din tot sectorul carstic sau unitatea litologica (depinde de dimensiuni) si efectuarea unor prospectiuni asupra exocarstului respectiv. Cca mai buna metoda pentru realizarea unui astfel de scop este intocmirea unei harti a carstului.

Se alege o baza topografica la o scara mare, adecvata extinderii perimetrului, pe care se transpun, prin culori diferite, conform cu legenda din figura 18 (plansa II - forzatz), urmatoarele elemente:

principalele curbe de nivel si cote;

elementele de geologie gasite in bibliografie sau determinate, masurate ori cartate de noi - limite petrografice, virste, inclinarea stratelor, falii, elemente structurale;

formele exocarstice- cele de dimensiuni mari prin conturul morfologic real (doline mari, uvale, vai, depresiuni), restul prin simboluri;

reteaua hidrografica de suprafata si regimul acesteia - permanent sau temporar;

punctele de pierdere si de aparitie ale apei in carst, directii de drenaj subteran cunoscute - explorate sau marcate - ori presupuse;

toate intrarile de pestera, diferentiate pe tipuri, prin simboluri si toate planurile de pestera ce se pot reprezenta la scara hartii;

elementele, de toponimie necesare.

Harta carstului permite o interpretare directa a raportului spatial ori cauzal dintre exocarst, endocarst (alte pesteri) si directiile de drenaj cu pestera care ne intereseaza sau intocmirea ulterioara a unor profile longitudinale pe care se pot efectua pozitionari si interpretari de detaliu.

In practica speologica uzuala, stabilirea pozitiei unei pesteri se face, de catre descoperitor, indiferent de importanta sau de dimensiunile cavitatii, prin localizarea acesteia. Localizarea presupune atit stabilirea coordonatelor matematice ale deschiderii si materializarea acesteia pe harta topografica, cit si precizarea, pe un formular tip, a principalelor date geologice, fizico-geografice si administrative necesare pentru pozitionarea si identificarea intrarii (vezi cap. 6). Pentru o mai usoara identificare se folosesc, de asemenea, fotografii ale intrarilor, schite cu calea de acces, insotite de un text in care sint explicate detaliile din teren, cu ajutorul carora a fost pozitionata si poate fi gasita intrarea pesterii.

Fig. 19. Schite de teren cu clementele necesare localizarii pesterilor: a) planul unui sector de vale; b) vederea panoramica a unui versant.

In figura 19 sint reprezentate, in doua contexte morfologice diferite schitele de teren cu pozitionarea intrarii pesterilor, elementele de relie, si hidrografice, drumurile, reperele si toponimele necesare atit pentru o localizare corecta pe hartile topografice, cit si pentru descrierea cailor de acces si a localizarii pesterilor respective.