Femeia de ciocolata - nuvela sau roman?

Femeia de ciocolata - nuvela sau roman?

Publicata in volum, in anul 1933, sub titulatura de "roman", Femeia de ciocolata marcheaza, fara indoiala, o maturizare, ce-i drept, inca modesta, a talentului artistic al prozatorului, o deplasare a interesului acestuia dinspre genul scurt inspre roman, chiar daca unii critici, in asentimentul carora suntem, pledeaza inca pentru inscrierea ei in sfera nuvelisticii, avand in vedere indigenta unei complexitati a caracterelor si a tramei propriu-zise.

Incipitul ambiguu transpune trairile stranii si tentatiile sadomasochiste ale protagonistului, atras aproape magnetic de "prapastia" ce se casca sub fereastra imobilului in care locuia ravnita Eleonora. Fiecare vizita il provoaca la un soi de joc cu moartea, imboldit de o "nevoie" bolnavicioasa "sa se apropie de fereastra si sa-si lase jumatatea superioara a corpului deasupra abisului"(p.7), iar naratorul ludic sugereaza ca in acele clipe "un dracusor incepea sa-l gadile sub talpi si-l facea sa salte cand pe una, cand pe alta". Mustrat de insasi Eleonora pentru stranietatea obsedantului obicei de-a sta atarnat peste marginea ferestrei, protagonistul isi deconspira iluzia sau hybrisul: "Eu nu cad in prapastie decat daca vreau!".

Naratorul isi ironizeaza personajul printr-o comparatie plastica, ridiculizanta, referitoare la obsesia infantila de a se balabani "cu burta pe parmalacul ferestrei, ca un calaret de la circuri ridicandu-se pe spinarea unui cal in goana ametitoare"(p.8), in timp ce Eleonora asculta barfele si glumele vulgare ale pretendentului Modreanu. Cu toate acestea, invidia si gelozia pun stapanire pe constiinta lui Negrisor, iritat de succesul instantaneu pe care vorbele de duh ale rivalului Modreanu il au in societatea domnisoarei Eleonora. Pe de alta parte, dupa cum sustine Constantin Popescu, "reversul geloziei si, implicit, al invidiei este repulsia ce se manifesta fie in afirmarea ei plenara, prin acceptarea neconditionata (Uratul), fie prin izolare, retragere in alte sfere salvatoare, ca o alta fuga in Egipt Bratul Andromedei)."[1] Negrisor fuge de realitatea care evident ii repugna, refugiul fiind in propria inchipuire torturanta.

Din primele randuri ni se dezvaluie, asadar, obsesiile unui ins labil emotional, al carui comportament infantil si aprehensiv, evidentiaza o psihologie problematica, lacunara, cu porniri criminale sau chiar sinucigase. Dar, asa cum spuneam si in alta sectiune a lucrarii de fata, orice obsesie naste o alta, in cazul protagonistilor prozei analizate. Astfel, obsesia sfidarii abisului, a propriei morti, dezvolta in subsidiar obsesia unei masinarii criminale ("un ferastrau mecanic care tipa sfasietor"). "Rivalitatea din dragoste - spunea criticul Ion Simut - naste inchipuiri cosmaresti"[2]. Mai mult decat atat, subiectul, structura si tehnica narativa sunt in asa fel modelate, incat sa creeze o puternica iluzie a realitatii si sa mentina suspens-ul pana la final. Miza o reprezinta inducerea unei perceptii echivoce, de fapt a unei iluzii a realitatii, in virtutea credintei prozatorului ca de la inchipuire la realitate exista o distanta infima ce se dizolva instantaneu.

Negrisor tradeaza o personalitate scindata, penduland dramatic intre doua sentimente, initial la fel de intense, dar care, pe parcurs, se disociaza, si anume atractia erotica obsesiva pentru domnisoara Eleonora si gelozia (amestec de ura si invidie) fata de Modreanu, intrat subtil in gratiile "femeii de ciocolata", dupa cum remarca intr-o prefata criticul Laurentiu Ulici[3]. Cele doua sentimente antinomice se dezvolta paralel pana in momentul reaparitiei lui Modreanu, pe care, inchipuirea "baroca"(p.11) a protagonistului il persuadeaza sa il creada, pentru catva timp, mort. Din acel moment, sinistrul Negrisor incepe sa se comporte bizar, ca un nevrotic, torturat de ideea sinuciderii. Fugind de realitatea care ii repugna, protagonistul abulic se refugiaza in inchipuire - singura dimensiune in care se simte acceptat. Fixat mai intens asupra rivalului Modreanu, decat asupra femeii-de-ciocolata, Negrisor isi inchipuie chinuri atroce pentru mai norocosul camarad. Prinsa in vartejul delirului imaginatoriu, inchipuirea bolnavicioasa a protagonistului creeaza scenarii cosmaresti: se vede ca il azvarle pe Modreanu in prapastia ce se deschidea de la fereastra disputatei Eleonora, acolo unde un infiorator monstru mecanic, de fapt o banala masina de taiat lemne, isi va devora avid victima: "Un gand amarnic il obseda de cand cu privelistea ferestroaeiii placea sa vada in inchipuire pe Modreanu, legat butuc dinaintea dintilor de metal"[4].

Increderea excesiva in puterea imaginatiei fantasmagorice este atat de covarsitoare incat, in momentul in care isi inchipuie trupul rivalului aschiat de ferastraul mecanic, i se pare ca si aude, cu o satisfactie bolnavicioasa, strigatele sfasietoare ale victimei, dublate de cuvintele Eleonorei: "-Frate, cine chiraie asa?parca m-ar striga pe mine". Vedeniile de groaza ori halucinatiile auditive se nasc din anxietate, iar gelozia, invidia exacerbata nu sunt decat forme ale anxietatii. Nicolae Balota transa in maniera stiintifica problema inchipuirilor, notand ca "proiectiile imaginatiei pot constitui un mecanism de aparare a eului, ele consistand in a atribui altuia, ori a percepe in afara de sine, impulsuri proprii eului, conflicte interne. Aceasta e - spunea criticul - justificarea reveriei, a compensarilor imaginare pe care ea le procura"[5]. Pe de alta parte, potrivit valoroasei opinii a aceluiasi critic literar, ne confruntam aici cu un complex mai vechi al imaginarului gibmihaescian, cel al ambivalentei imaginatiei in sensul dihotomiei obsesie erotica-chinuri sadomasochiste[6].

Totusi, Negrisor nu se multumeste sa-si aneantizeze dusmanul doar in plan imaginar. Insa, pe fondul inaccesibilitatii femeii visate, al invidiei si mai ales din cauza geloziei cutremuratoare, paraseste pentru o vreme mediul ostil in care se simte un neputincios prizonier al unei iubiri neimplinite. Aventura pasagera alaturi de Sari, o unguroaica frivola cu ten ciocolatiu, intalnita fortuit, este rodul unei coincidente stupide mizand pe culoarea bruna a tenului necunoscutei ce ii aminteste subit de Eleonora ("Negrisor tresari, caci femeia fara palarie, dar bine imbracata, semana la culoare cu domnisoara Eleonora"). Pe de alta parte, incomunicabilitatea dintre cei doi (Sari vorbea in maghiara, iar Negrisor deducea din timp in timp mesajul femeii) readuce in discutie absurditatea unei lumi anacronice, bazata exclusiv pe senzorial, in care "vieti egale, taiate la capete, ca surcelele, il intristau cu adevarat"(p.15).

Noua experienta erotica "are si un caracter initiatic"[7], Sari, femeia cu nume exotic, fiind in masura sa-i aline, pentru moment, frustrarile obsesive, chinuitoare provocate de iubirea neimpartasita, dar mai ales de ura irepresibila fata de Modreanu. De altfel, el nu isi declarase vreodata sentimentele in mod direct, interiorizandu-si toate pornirile si elanul sufletesc printr-un proces de "sublimare a lor in acte pur mentale"[8].

O tehnica specifica prozei lui Gib Mihaescu, cea a realitatii anticipate de imaginatia prolifica, este decelabila si in Femeia de ciocolata. Chiar inainte de revenirea lui Negrisor in prejma Eleonorei, naratorul anticipeaza deznodamantul nuvelei prin demistificarea trarilor protagonistului: "Ba-i vine sa creada, uneori, chiar ca pana si lucrurile se schimba, cand el vrea sa le vada intr-un anumit fel - tocmai pentru ca el le doreste sa fie altfel cum sunt in realitate si cum el nu le va vedea niciodata".

Negrisor afla cu stupoare de la bunii sai amici, ca Modreanu fusese gasit mort, ciopartit, asemenea inchipuirilor sale sinistre, a caror putere de persuasiune este atat de mare asupra protagonistului, incat se teme ca ar putea fi banuit drept asasin al rivalului sau, de parca cei din afara ar fi putut sa-i desluseasca gandurile macabre. Un detaliu semnificativ, criminalistic, ar fi trebuit sa-i tempereze bravada, "bucuria, dusa pana la betie, la paroxism", chiar daca, sa nu uitam, acest detaliu e oferit de aceiasi tovarasi insetati de senzational, fericiti ca au reusit sa-i stoarca eroului cateva lacrimi spontane: "Insa e asa de ciopartit, de scrijelit ca nu se cunoaste nimic dintr-insul"(p.22) Din fericire pentru echilibrul sau emotional extrem de fragil, temerile ii sunt risipite in scurt timp de vestea identificarii adevaratului criminal. Totusi, ca un adevarat Toma necredinciosul, Negrisor nu trage concluzii pripite; decide sa vada cu propriii ochi trupul scrijelat, acompaniat la morga de amicii care-l secondau "in corpore". Secventa narativa ce ii are pe acestia in centrul actiunii, dauneaza perceptiei globale, incarcand naratiunea cu detalii inutile, legate de etapele unor anchete politienesti.

Retinem insa pragul de dezumanizare atins de protagonist ce traieste animalic clipe de cosmar atunci cand constata ca nu poate identifica precis trupul presupusului Modreanu, rivalul de moarte si nu se poate bucura deplin de disparitia obstacolului ce il frustra necontenit: "O tristete fara margini acoperi ca o paloare figura lui Negrisor"(p.23). A fost nevoie de aceasta indepartare a lui Modreanu, pentru ca protagonistul sa-si destainuie sentimentele si sa se demistifice in fata femeii cu ten ciocolatiu, povestindu-i inchipuirile infricosatoare ce il atrageau nespus.

Marea arta a scriitorului se reveleaza in trecerile rapide, aproape imperceptibile, de la planul inchipuirii verosimile a eroului, la planul "realitatii" evenimentiale. Astfel, deruta cititorului este pe deplin justificata cand afla ca "spectrul" lui Modreanu revine tocmai cand protagonistul isi vedea visul implinit, in bratele femeii de ciocolata care incepuse sa creada in fantasmele celui ce sfida moartea si chiar divinitatea. Apar, in acest sens, remarce grotesti referitoare la relatia om-divinitate: "Mosul trebuie sa fie sugubat si hapsan: daca nu te revolti niciodata, de renghiurile lui, e in stare sa te scoata din tatani"(p.54). Negrisor afla terifiat de casatoria domnisoarei Eleonora cu "spectrul" rivalului; refuza sa participe la nunta si, evadand iarasi din realitatea dezarmanta, de asta data in realitatea periferiei, o revede pe Sari care ii dezavueaza ca se pregateste de un lung voiaj tocmai in America, impreuna cu noul ei amic, un ofiter in rezerva, unde urma sa mosteneasca o substantiala avere de la o bunica instarita. Mai mult, "cocota" ii reproseaza ca l-a asteptat in zadar si ca putea fi el barbatul care sa o insoteasca.

Intors la femeia-de-ciocolata si in absenta sotului acesteia, Negrisor se lasa sedus de farmecul misterios al femeii adorate in taina care il contrariaza prin indrazneala si marturisirea neasteptata ca se simte, fiziceste, mai atrasa de el. Ca o gazda perfecta, Eleonora devine extrem de atenta si docila, prefigurand prin atitudinea compasiva, un climat favorabil dezrobirii lui Negrisor de sub tirania obsesiilor, cu atat mai mult cu cat recurge la o tinuta degajata, folosita in momentele stiute doar de ei doi.

Pentru Gib Mihaescu, amanarea, anticiparea si surpriza raman modalitati narative ce antreneaza trairi zbuciumate, anxioase. In consecinta, si finalul acestei nuvele mai ample contrariaza asteptarile cititorului, desi se inscrie perfect in tiparul obisnuit al ambiguitatii, al echivocului alegoric, fiind redus la imaginea halucinant-metaforica a unui Negrisor "antropofag" care, apropiindu-se de Eleonora, "o inalta cu lacomie la pieptu-i si musca hamesit dintr-insa, ca un copil dintr-un dar de ciocolata".

In virtutea celor mentionate cu privire la finalul relativ facil si edulcorat al prozei analizate, credem ca scriitorul a mizat prea putin pe o schema narativa prestabilita, deoarece, reiteram opinia ca aventura epica este, adeseori pentru prozator, un simplu pretext, o poveste "vanduta" cititorilor, indaratul careia se ascunde o istorie mult mai profunda, cea a unor psihologii erodate de puternice pasiuni sau dorinte inaccesibile. Miza propriu-zisa am putea sa o formulam succint astfel: subconstientul macinat de obsesii si tentatii irepresibile care creeaza pentru eroi o realitate noua, asemanatoare celei autentice, insa mult mai tulburatoare si mai tiranice. Nu putem circumscrie proza analizata in sfera epicului romanesc, datorita unei indigente compozitionale si a lipsei de profunzime a caracterelor. In legatura cu acest aspect, criticul Florea Ghita opineaza: "Pretentia de roman este anulata si de desfasurarea compozitionala simplist organizata, de lipsa de complexitate a relatiilor dintre personaje, care, in cele mai multe situatii se comporta ca niste mecanisme, ca niste abulici si psihopati()"[9].

Referitor la personajul feminin difuz, aparent enigmatic, vom fi nevoiti sa recurgem la un cliseu des intrebuintat, si anume ca, asemenea celorlalte eroine din proza gibmihaesciana, Eleonora fascineaza prin distanta si senzualitate inaccesibila, impunandu-se cu puterea unui ideal feminin, atata timp cat lasa ca sentimente nemarturisite sa pluteasca in incertitudine. Iata ca pentru prima data, femeia imaginarului gibmihaescian nu sta sub zodia Albului si nu afiseaza o mina glaciala. Pielea ei fina nu mai imbie la atingeri suave, ci incita instincte primare, cavernoase, chiar canibalice. Ea se demistifica in momentul in care accepta, ca sotie sau amanta, transferul frisonului erotic, dar mai ales atentia excesiva a celor doi pretendenti. Zeitatea coboara atunci de pe stralucitorul piedestal, devenind femeia comuna, usor de cucerit prin mijloace banale, aflate la indemana oricarui barbat mediocru.

In acest tip de societate bazata pe aparente si trairi superficiale, iubirea si-a pierdut conotatiile spirituale, confundandu-se cu ambitia, orgoliul masculin si frivolitatea femeii care isi doreste intotdeauna altceva decat ceea ce poseda la un moment dat. Naratorul sintetizeaza spiritul veacului pe fundalul caruia sunt proiectate obsesiile si relativ putinele evenimente ce se tes pe panza narativa a nuvelei analizate si din acest motiv vom cita cu generozitate urmatoarele fragmente satirice, meditand asupra desacralizarii universului si agoniei omului instrainat de cer si de semeni: "Traim, intr-o vreme cu mult prea departata de inceputurile ei, ca niste copii ai unor oameni trecuti si uzati. Totul e ticnit in universul care si-a iesit putin din tatanile lui prestabilite; pe semne ca de aceea vrea Dumnezeu sa-l piarda si sa faca altul"(p.54).

Desi pare un paradox, scriitorul nu a reusit sa-si rafineze in scurtul sau periplu literar, constiinta artistica, iar Nicolae Manolescu, ramanand in asentimentul inaintasului sau,G.Calinescu, condamna "mediocritatea constiintei artistice a scriitorului"[10]. Marturisirile pe care le face aceluiasi Valerian sunt edificatoare: "Citesc - spunea el - pe toti scriitorii mari, deopotriva."[11] Ii place in egala masura Sadoveanu, Dostoievski si Proust, iar unii critici, printre care se numara si N. Balota, remarca influenta puternica a prozei lui Leonid Andreev, scriitorul rus pasionat de sondarea tumultuoaselor trairi launtrice sau zonelor de penumbra ale sufletului. Potrivit aceluiasi Nicolae Balota, "unele din eroinele sale descind - cel putin in alura lor - din stirpea copilelor enigmatice ale scriitorului rus"[12].

In ciuda opiniilor controversate legate de absenta unor principii estetice ori a unei exigente in ceea ce priveste constiinta sa artistica, nu putem trece cu vederea ambitia extraordinara, luciditatea prozatorului in abordarea unor motive obsesionale si mai ales, progresul semnificativ inregistrat de prozator in doar 15 ani de "cariera" literara, realitate intampinata pozitiv si entuziast de importante voci ale criticii interbelice. Pentru scriitorul ce practica avocatura in Dragasani si caruia destinul nu i-a ingaduit sa-si desavarseasca mestesugul literar, scrisul a reprezentat o necesitate intrinseca, dupa cum se destainuie intr-un fragment aparut ulterior in volumul inedit, cu caracter documentar, semnat de Horia Oprescu: "Scriu pentru ca imi place si simt o crancena curiozitate. Nu sa-mi vad proza etajata in grupe de cuvinte si randuri, dar fiecare aliniat de manuscris ori de carte este pentru mine o articulatie reala a personajului sau a imprejurarilor care ma ispitesc"[13].