Raporturile sintactice

RAPORTURILE SINTACTICE

Prin raporturile sintactice intelegem relatiile - marcate lingvistic - ce apar la nivelul unitatilor sintactice.[1]

In lingvistica generala, termenul raport a fost introdus de Saussure[2], care distinge intre raporturile sintagmatice (in planul vorbirii) si raporturile paradigmatice (in planul limbii).

Iorgu Iordan, Vladimir Robu afirma ca prin termenul relatie sintactica intelegem raportul sintagmatic in care sunt angajate doua (ori mai multe) unitati minimale componente ale structurii unui enunt. Aceasta inseamna ca relatie este sinonim cu raport si se vorbeste despre raporturi sau relatii sintactice[3].

De exemplu In GLR(1966), se foloseste exclusiv termenul raport sintactic[4]. Alti autori folosesc exclusiv termenul relatie[5] sau folosesc ambii termeni.

Ca expresie lingvistica a legaturilor pe care gandirea omeneasca le stabileste intre notiuni si judecati, raporturile sintactice se infaptuiesc atat intre unititile propozitiei, cat si intre cele ale frazei sau, uneori, intre fraze.

Raporturile sintactice se pot defini ca reprezentand elementul de baza prin care se realizeaza procesele de structurare si de functionare a unitatilor sintactice, asigurand "coeziunea sintactica si coerenta semantica"[6], ca «interpretarea» lingvistica a unor raporturi logice[7], ca instrument al coeziunii la nivelul expresiei si al coerentei «continutului» unei unitati sintactice[8], sau, in sfarsit, ca legaturile marcate lingvistic ce apar la nivelul unitatilor sintactice, care au astfel un continut si o forma[9]

Importanta raporturilor sintactice in lingvistica romaneasca este relevanta incepand cu gramatica lui I. Heliade - Radulescu: "ca sa vorbim si sa scriem nu este destul a sti toate formele fiecareia ziceri ci si relatia"[10], continuand cu H. Tiktin: "Analiza descompune propozitiunea in elementele ei si arata raporturile dintre acestea" [11]

In privinta numarului de raporturi sintactice, in literatura romana de specialitate nu exista unitate de vederi. Astfel, in Gramatica Academiei[12] se apreciaza ca exista numai doua raporturi sintactice, si anume, raportul de coordonare si raportul de subordonare. Aceasta din urma se stabileste nu numai intre partile secundare de propozitie sau propozitiile subordonate si elementele lor regente, ci si intre partile principale de propozitie, relatia dintre subiect si predicat fiind prezentata fie ca o inerenta a acestora, fie ca o dependenta a subiectului, fie ca o dependenta a predicatului[13].

Un alt punct de vedere apare la I. Iordan[14], care -facand deosebire intre relatia dintre subiect si predicat, pe de o parte, si relatia dintre partile secundare de propozitie si regentele lor, pe de alta parte- considera ca in limba romana exista trei raporturi sintactice, si anume, raportul de coordonare, raportul de subordonare si raportul de inerenta .

In Gramatica noua a limbii romane[15] cercetatoarea Ileana Vantu vorbeste de trei relatii structurale care organizeaza enuntul: de dependenta, de nondependenta sau de coordonare si de echivalenta sau apozitiva.

Ea sustine ca relatia de dependenta reprezinta relatia fundamentala in functie de care se organizeaza informatia care se comunica

In unele lucrari apare ideea ca raporturile (relatiile) sintactice sunt in numar de patru. Astfel, S. Stati [16]este de parere ca in limba romana trebuie sa vorbim de relatia de coordonare, relatia de subordonare, relatia predicativa si relatia apozitiva. Despre patru relatii structurale (sintactice) fundamentale vorbeste si Valeria Gutu- Romalo[17], acestea fiind: relatia de dependenta, relatia de coordonare, relatia de echivalenta si relatia de repetare. De asemeni, Gh. Dobridor sustine ca in limba romana exista patru tipuri de raporturi sintactice, si anume: raportul de coordonare, raportul de subordonare, raportul apozitiv(apozitional) si raportul predicativ( de inerenta).

O alta opinie intalnim la V. Serban,[18] dupa care exista cinci raporturi sintactice intre partile de propozitie- unele dintre acestea intalnindu-se si intre propozitiile unei fraze- si anume : raportul de interdependenta, raportul referential, raportul de coordonare, raportul de subordonare si raportul de dubla subordonare.

Gramaticile traditionale[19] recunosc existenta a doua tipuri de relatii sintactice, coordonarea si subordonarea. Aceasta din urma se stabileste nu numai intre partile secundare de propozitie sau propozitiile subordonate si elementele lor regente, ci si intre partile principale de propozitie, relatia dintre subiect si predicat fiind prezentata fie ca o inerenta a acestora, fie ca o dependenta a subiectului, fie ca o dependenta a predicatului[20].

Gramaticianul C. Dimitriu[21] augmenteaza de la doua la sase raporturi sintactice: inerenta, coordonare, subordonare, mixt, explicativ si de incidenta.

Pentru a ne putea forma o opinie rationala in ceea ce priveste numarul de raporturi sintactice existente in limba romana, consideram ca trebuie sa pornim de la criteriile de identificare a raporturilor sintactice in general. Din felul in care sunt concepute si prezentate diversele raporturi sintactice, se desprinde ideea ca pentru recunoasterea unui raport sintactic oarecare trebuie sa avem in vedere doua elemente, si anume, continutul si forma. Continutul raporturilor sintactice vizeaza planurile in care se afla unitatile sintactice date in cadrul planului respectiv. Unitatile sintactice ale limbii romane se pot afla in urmatoarele doua planuri:

a)     planul comunicarii(propriu-zise):"Pe malul apei se-pletesc / Carari ce duc la moara "si

b)     planul comentariilor: "Ah!- zice unul- spuneti ca-i omul o lumina7 Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin?"

Prin forma raporturilor sintactice intelegem marcile prin care se deosebesc intre ele raporturile sintactice, marci care pot fi de natura fonetica, morfologica si de natura sintactica. Sistemul de marci ale raporturilor sintactice nu poate fi folosit in afara continutului raporturilor sintactice, intrucat in limba romana o singura marca poate aparea la doua sau mai multe raporturi sintactice.[22]

Dupa opinia cercetatorului D. Irimia[23] intelegem ca din perspectiva logico-semantica, relatiile sintactice sunt interpretarea lingvistica a unor raporturi logice, prin care se reflecta in planul gandirii conexiuni extralingvistice, extrinseci (intre "obiecte" ) si intrinseci (interioare "obiectelor" ,de tipul: parte- intreg, continut- forma, substanta- calitati, statice sau dinamice etc ).

Referitor la numarul relatiilor sintactice D Irimia sustine un numar de cinci, si anume: interdependenta, dependenta, coordonare, apozitie, incidenta.          

Dezvoltarea relatiilor sintactice implica o interdependenta specifica intre reflectarea lingvistica a unor raporturi din realitatea extralingvistica si desfasurarea raportului dintre planul sintagmatic si planul paradigmatic al limbii.

In relativa dependenta de particularitati ale realitatii extralingvistice si intr-o mai stransa legatura cu specificul organizarii si functionarii fiecarei limbi, intre sfera semantica a unitatilor lexicale (si sintactice) intrate in enunt si dezvoltarea relatiilor sintactice se instituie un raport de interconditionare.[24]

I.1. Raportul sintactic de coordonare

Definit ca fiind "raportul dintre doua sau mai multe unitati sintactice (parti de propozitie, propozitii, fraze) care stau pe acelasi plan"[25], "expresia sintactica a unor raporturi extralingvistice de «egalitate», termenii asociati in aceeasi sintagma prin relatii de coordonare fiind situati pe acelasi plan in organizarea enuntului sintactic"[26], raportul sintactic apare in interiorul unei parti de propozitie sau al sintagmei, in interiorul unei propozitii (intre parti de propozitie de importanta egala), in interiorul frazei (intre propozitii) si intre fraze de aceeasi importanta, in cadrul nivelului caruia apartin, al textului.

Pentru ca doua sau mai multe unitati sintactice sa fie coordonate, ele trebuie sa indeplineasca urmatoarea conditie: sa aiba aceeasi importanta in cadrul nivelului caruia apartin [27].

Coordonarea a doua sau mai multe parti de propozitie, vizeaza continutul partilor de propozitie respective:

Urmareste emisiuni culturale si sportive.

Coordonarea a doua sau mai multe propozitii, vizeaza in principiu nu continutul propozitiilor respective luate in intregime, ci mai ales continutul predicatelor acelor propozitii:

Hristos iubeste oamenii si-i iarta.

Si, coordonarea a doua sau mai multe fraze, nu vizeaza continutul acelor fraze luate in intregime, ci doar continutul propozitiilor lor principale si deci al predicatelor:

El vrea sa citeasca o carte. Nu stie, insa, de unde sa faca rost de ea.

Relatie specifica partilor de vorbire plurimembre, coordonarea are valoarea unei solidaritati nondependente intre unitatile legate in sintagma. Desi relatie structurala, coordonarea este o implicatie sintactica non-necesara si permite omisiunea, in anumite limite, a unora dintre unitatile repetate.

Prin planul lor semantic, precum si prin specificul manifestarii in planul expresiei (elementele de jonctiune), se vorbeste, in general, in literatura de specialitate, despre patru tipuri de coordonare: coordonarea copulativa, coordonarea disjunctiva, coordonarea adversativa si coordonarea conclusiva[28] .

a.     Coordonarea copulativa - este caracterizata de continutul unitatilor sintactice aflate in raport care se asociaza; formal lucrul acesta este indicat prin jonctivele copulative, cum ar fi:

conjunctiile si, nici

locutiunile conjunctionale nu numai (ca)., dar (si), nu numai . ci (si), atat. cat (si), sau indicat prin juxtapunerea asociata cu pauza si intonatia.

Urma sa faca analize la fiere cat si la sange.

b.     Coordonarea disjunctiva - aceasta se realizeaza intre doua unitati sintactice "care sunt prezentate de vorbitor ca excluzandu-se una pe alta intr-o masura mai mare sau mai mica"[29]. Coordonarea disjunctiva este marcata de cele mai multe ori prin conjunctiile coordonatoare disjunctive sau, ori, fie, la care se pot adauga pauza si intonatia.

"Mai incolo, o crenguta de malin

Sau un ghimpe sa te-ntarzie putin." (G. Toparceanu, apud. G.A., II, p. 396)

c.      Coordonare adversativa -obligatoriu aceasta se realizeaza in doi termeni, cel de-al doilea termen opunandu-se, fara a exclude continutul celui dintai termen (G.A., II, p. 223, 248). Acest raport se manifesta in planul expresiei prin elemente relationale, precum conjunctiile dar, iar, insa, ci, dar si locutiunile conjunctionale numai ca si in schimb.

Stiu ca vrea, dar nu poate.

d.     Coordonarea conclusiva - si acest tip de coordonare se realizeaza in doi termeni, continutul celui de-al doilea termen reprezentand urmarea (concluzia) primului termen (G.A., II, p. 225, 251). Din punct de vedere formal, coordonarea conclusiva este marcata de obicei prin jonctiunea cu ajutorul conjunctiilor coordonatoare conclusive: deci, asadar, prin urmare, in concluzie, ca atare, (care) va sa zica etc.

"Cand cineva era prea de tot tanar sau prea batran, deci incapabil de a contribui si el la lupta, facea totusi ceva: canta imnul patriei." (G. Calinescu, apud. D. Irimia, GLR, p. 506).

I.2. Raportul sintactic mixt

Despre raporul sintactic mixt vorbeste C. Dimitriu. Acesta afirma ca acest tip de raport - de coordonare si de subordonare in acelasi timp - ca este putin frecvent, intalnit numai la nivelul frazei intre doua propozitii[30].

La nivelul continutului putem spune ca acest tip de raport se caracterizeaza prin faptul ca una dintre cele doua propozitii intrate in raport este o secundara subordonata, comutabila cu zero, cu importanta redusa. Aceasta secundara subordonata determina un element al unei propozitii regente, care, din punctul de vedere al importantei ei in comunicare, poate fi fie principala, fie secundara[31].

La nivelul formei raportul mixt este marcata prin doua conective de feluri distincte (asociate, eventual, si cu pauza si cu intonatia): un element de relatie subordonator in fraza, explicabil prin caracterul de secundara al propozitiei subordonate si o conjunctie coordonatoare suspendata, care trebuie sa lege propozitia regenta exprimata de regenta lasata neexprimata.[32]:

"Draga-mi este dragostea

Cu-naltimile si-abisul

Si cu ce mai are ea."

(L. Blaga, dupa C. Dimitriu, GLR, p. 136)

Se observa din exemplul dat ocurenta in planul expresiei a doua jonctive (marci ale raportului sintactic mixt):

• un jonctiv coordonator si
• un altul subordonator.

Astfel subscriem opiniei lui C. Dimitriu conform caruia raportul sintactic mixt, exista ca raport distinct de raportul sintactic de coordonare si de cel de subordonare.

I.3. Raportul sintactic de subordonare

Raportul sintactic de subordonare se creeaza intre unitati gramaticale de importanta diferita. Subordonarea este raportul sintactic existent intre doi termeni, dintre care unul il determina pe celalalt, depinde de el din punct de vedere gramatica[33].

La raportul de subordonare unitatile sunt atat sintactice, cat si morfologice, si tinand cont de acest lucru C. Dimitriu le numeste gramaticale[34] In cadrul raportului de coordonare si al celui de inerenta, unitatile intrate in raport erau numai sintactice.

In raport de subordonare intra: o unitate sintactica subordonata (parte de propozitie, propozitie, si, in mod exceptional la apozitie - fraza) care, avand importanta redusa, este reductibila cu zero si o unitate morfologica regenta (o propozitie) in majoritatea cazurilor.

Forma raportului de subordonare este data de marcile prin care se indica importanta diferita (secundara in opozitie cu principala) a unitatilor gramaticale intrate in raport. La raporul de subordonare intalnim toate marcile existente in limba romana pentru raporturile sintactice, anume intonatia, pauza, flexiunea, acordul, topica, juxtapunerea si jonctiunea:

Ai carte, ai parte.

Mananci, imi esti ca un frate; nu mananci, imi esti ca doi.

I.3. Raportul sintactic explicativ

Raportul sintactic explicativ apare de asemenea doar la nivelul frazei, intre o propozitie intermediara explicativa si o propozitie (eventual o fraza) explicata[35].

Raportul explicativ este acceptat ca raport distinct de coordonare si presupune o legatura care se stabileste la nivelul frazei sau la nivelul textului intre un termen explicat si un termen explicativ, aceasta legatura fiind marcata prin conjunctiile ca, caci si echivalentele lor.

Caracteristica principala a acestui raport este elementul explicativ, aflat in dreapta conectivului, care nu este nici principal, nici secundar, ci intotdeauna intermediar[36] : Uita-te, ca te vei lovi, mi-a zis mama rastit.

I.5. Raportul sintactic de incidenta

Se realizeaza intre planul comunicarii si cel al comentariilor, indiferent de raporturile deja existente in cadrul fiecarui plan[37]. Acest raport devine astfel expresia sintactica a intersectarii a doua sau mai multor planuri in interiorul unui aceluiasi enunt, care devine astfel un enunt complex[38].

Continutul acestui raport consta in faptul ca unitatile sintactice incidente nu pot fi concepute in mod logic ca unitati sintactice "de sine statatoare" si nici nu pot fi "detasate din context"[39], ci ele apar obligatoriu in legatura cu o unitate sintactica neincidenta.

Forma acestui raport se caracterizeaza prin faptul ca sunt in mod obligatoriu separate de unitatile sintactice neincidente printr-o pauza, care este insotita si de modificarea intonatiei.[40]

Raportul de incidenta se manifesta intre doua tipuri diferite de unitati sintactice: care apartin comunicarii obiective si care apartin subiectivitatii, mobilitatii.[41]

"Da cum, Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba?" (Eminescu, Proza, p. 70)